Era deprinsă ca toţi musafirii din Moldova să fie găzduiţi la stăpîna ei.
― Stai, fetiţo, o opri domnul Deleanu, că plecăm îndată.
― Cum să plecaţi? Ce vorbă-i asta? se scandaliză cucoana Catinca.
Între domnul Deleanu şi cucoana Catinca începu o tîrguială însufleţită ca în bazarurile orientale. Cucoana Catinca vroia să-i găzduiască la ea pe toţi ― "cu diavol cu tot". Domnul Deleanu invocă gradul de rudenie cu Herr Direktor, deranjul... Amîndoi vorbeau repede, cu bucuria de-a vorbi, de-a născoci, de-a replica, de-a gesticula.
Pe stradă răsunau, viguroase, glasurile vînzătorilor ambulanţi, îmbinîndu-şi discordant strigările.
― Iaurt caimacel, iaurt caimacel...
― Puia-gaia, gaia-puia... Pui-puiiii...
― Chiop-chiop cărbuuu, chiop-chiop cărbuuu...
― Hai la gaz-gaz-gaz...
Era în toi arlechinada de zgomote a Capitalei: tramvaie, automobile, camioane, căruţi, sonerii de biciclete... Lumina soarelui cîntă parcă din mii de talgere.
Olguţa exulta. După tăcerea mînăstirească a Iaşului, Bucureştiul îi răsărise în ochi ― de la gară pînă-n Popa Nan ― şi-i răsuna în urechi ca o vehementă
panoramă, ceardaş de sunete şi de culori. Nu mai văzuse din copilărie Bucureştiul.
Îi venea să vorbească tare, să rîdă tare, să gesticuleze, să danseze, să sară. Intrase în Bucureşti ca într-un han cu clopoţei: nu mai putea sta locului.
Taximetrul opri motorul. Cucoana Catinca ajunsese la o înţelegere cu domnul Deleanu. Îl obligase să ia cafeaua şi masa de sară la ea.
― ...împreună cu toate neamurile: să nu-mi spuneţi că vă despart.
Intrară în grădiniţă, cu Olguţa în frunte.
― Bine-ai vinit! Ci mai faci, iubite domnule Deleanu? A matali-i fetiţa?... Ei, sî-ţi trăiascî! Îmi pari bini cî ti cunosc, duduiţi dragî.
Conu Mihăiţă era moale ca vorba moldovenească pe care o personifica. Vorbea cu capul înclinat puţin într-o parte ― ca pe-o vioară sentimentală ― şi surîsul îi acoperea toată faţa cu blîndeţă, ca o lumină de lampă. Era în halat şi papuci. Îşi uitase jumătăţile de ochelari pe vîrful nasului. Într-o mînă ţinea Universul cu delicateţă, ca pe un lucru fragil şi sensibil.
― Unde-i Mircea? întrebă cucoana Catinca, încruntîndu-se la ceaşca de cafea pe jumătate plină.
― Aici-i, răspunse conu Mihăiţă, distrat ca toţi magistraţii din preajma Casaţiei.
― Mircea!
― Mircea, nu te mai dichisi, că doar nu te-nsori! Mircea era în odaia lui,
ghemuit în genunchi jos pe covor, cu atitudinea unui bagaj căzut din care iesă un cap de pisică al cărei trup e captiv ― ca să nu-l zărească de pe fereastră. Inima-i bătea în piept bubuind, cu străşnicia cu care se bat covoarele la grijitura năprasnică
din vinerea Floriilor.
Nu. Nu vroia s-o vadă. Se temea: de ce? Era exasperat: de cine? Ştia sigur că se va întîmpla o nenorocire: care? Era ridicol!
Olguţa... Cum era?... Nu, nu, nu! Nu vroia s-o vadă!
Venise ca un trăsnet în liniştea dimineţii, peste versurile lui Samain, peste pacea lui, peste timiditatea lui. Venise ca o furtună pe geamuri, prin cărţi şi caiete.
Se uita zăpăcit, cu obrajii roşi, cu ochii alarmaţi, cu părul căzut pe ochi, cu tunica de alpaga, destrămată în coate ― îmbrăcată peste cămeşa de noapte, cu pantalonii bombaţi la genunchi, cu şireturile ghetelor înnodate provizor numai în copcile de sus ― cu sufletul răscolit ca un dulap jefuit în goană.
Trebuia să fugă, să se refugieze, să scape. Tîrîndu-se pe jos, trecu pe subt fereastră în odaia de alături. Mai înaintă, scăpînd încă de un geam. Se ridică. Îl durea spinarea umilită. Se rezemă oftînd de părete. Ascultă. Auzi glasul domnului Deleanu; alt nimic.
Un fluture gălbui intră pe fereastră, palpitînd. Mircea închise ochii. Nu-l mai chema nimeni. O întristare îi îngreuie inima. Ar fi vrut să fie cineva blînd cu el...
Domnul Deleanu istorisea anecdotele baroului şi magistraturii ieşene. Uneori îşi usturoia accentul cu jargon ovreiesc. Deşi vorbea singur, parcă vorbeau mai multe persoane. Conu Mihăiţă îl asculta, zîmbind cu bonomie.
Cucoana Catinca încălzea în bucătărie laptele şi cafeaua, priveghind totodată
prăjirea feliilor de pîne.
Olguţa se plimba prin grădiniţă ― fără să privească florile ― ascultînd larma crescîndă a Bucureştiului.
Măndiţa ieşi din bucătărie cu pînea prăjită.
― Fetiţo, cum îţi zice?
― Măndiţa, sărut mîna. Eu îs din Holboca...
― Bravo ţie, Măndiţo, o felicită Olguţa cu convingere. Ia spune-mi tu, unde-aş
putea să mă spăl pe mîni?
― Cum nu, duduie, în odaia lui conaşu Dan..
