― Ştiu, doctore, enervează. Ce-i de făcut atunci? S-o duc la munte.

Olguţa auzise o tăcere cu perspective de munte, ceea ce nu-i convenea de loc.

Azvîrlise prosopul şi intrase în odaie, şoptind în treacăt doctorului substantivul

"ploaie".

― Ce cauţi, Olguţa?

― La munte plouă, stimată doamnă...

― Bravo, Olguţa! Eu tremur de grija sănătăţii tale, şi tu rîzi! Rîzi, Olguţa, rîzi!

― E nervoasă... şi la munte plouă, revenise doctorul recapitulativ, cu acompaniamentul hohotelor de rîs al Olguţei şi al uşei pocnite.

Graţie acestei savante strategii, Olguţa obţinuse pe cale medicală şi indirectă

ceea ce nu izbutise să capete pînă atunci prin persuasiune: un duş în plin aer, alături de tenis.

― Vezi, mamă dragă, cînd joci tenis asuzi şi sudoarea, iartă-mi expresia, e infectă. Fă-mi un duş alături de tenis.

― Asta mai lipseşte! exclamase doamna Deleanu, ridicînd mînile la cer.

Asudată la duş?

― Mamă dragă, cine ţi-a spus c-am să fac duş asudată? replicase Olguţa cu cel mai serafic glas.

― Tu.

― Ai înţeles greşit. Eu am alăturat substantivele "duş" şi "sudoare", dar nu verbele "a asuda" şi "a te duşa".

― Olguţa, lasă glumele! Nu te ştiu eu pe tine! Parcă te văd: o apă la tenis, hop la duş. Pneumonia gata!

― Mamă dragă, dar cînd plouă nu asuzi?

― Şi?

― Nu-i totuna? Ori cu haine, ori fără haine, sudoarea-i tot sudoare, şi ploaia tot duş!

― Ai uitat umbrela! zîmbise doamna Deleanu.

― Fă-mi, mamă dragă, o umbrelă şi la duş, şi fac duş îmbrăcată: cum îţi place ţie!

Doamna Deleanu nu cedase decît în faţa medicinei.

Olguţa reacţionase cu strîmbături de nas la auzul băilor de soare "obligatorii"

ca în faţa unei doctorii amare. Şi cum toate doctoriile amare îşi au corectivul şi premiul într-o acadea sau o linguriţă de dulceaţă administrată după înghiţirea lor, Olguţa căpătase duşul dorit fiindcă binevoia să facă băile de soare impuse.

Astfel, alături de tenisul care-şi întindea în mijlocul livezii gălbuia planşă de nisip cu sclipitoare dreptunghiuri de var, împrejmuită cu înaltă împletitură de sîrmă, răsări, cu sacrificarea altor pomi, îngrăditura de rogojini, înlăuntrul căreia Olguţa primea vizita soarelui.

"Coliba soarelui", cum pretindea Olguţa că o va numi Metaforel, era croită din larg: 4 m pe 5. Duşul, cu încăpător rezervor de apă, fusese adus de la Bucureşti, unde-l alesese Herr Direktor; subt duş, un grătar de lemn; pe jos, prund zglobiu de rîu şi belşug de rogojini. Două chaises-longues- uri pentru băile de soare, Olguţa botezase această luminoasă încăpere "la musca văduvă'', în cinstea şi spre statornica pomenire a doctorului Prahu, care avea mare slăbiciune, mai ales în timpul verii, pentru cîrciuma din Tataraşi, purtătoarea acestei denumiri.

Evident, Olguţa niciodată nu intenţionase să facă băi de soare, fiindcă n-avea nevoie şi, mai ales, n-avea poftă de aşa ceva. Dar doamna Deleanu o anunţase că va inspecta inopinat, controlînd, şi că va asista chiar cu ceasornicul.

Atunci se întîmplă un eveniment foarte ciudat, numit de unii învăţaţi coincidenţă: aşa cel puţin îl caracteriză doamna Deleanu. Rodica, robusta camaradă de rîs a Olguţei, avu şi ea nevoie de băi de soare. Şi ea nervoasă, şi pentru ea marea... agasantă, muntele... pluvios. Deci, Rodica sosi la Medeleni, unde soarele era vacant şi instalaţia complectă.

― Mamă dragă, înţelegi, eu ca eu, dar Rodica se jenează... E fată ruşinoasă!

Educată la "Humpel"!

Doamna Deleanu rămase dincolo de ziduri. Dar tot vigilentă. Olguţa organiză

băile de soare în consecinţă. Dimineaţa, cînd plecau la tenis, ambele paciente luau cîte un halat de baie, conţinînd rîndul de haine respectiv, în afară de cel îmbrăcat.

În permanenţă, două bluze şi două rochii spînzurau pe marginea rogojinei, vizibile, ca un steag frivol.

― Mamă dragă, pantalonii nu pot să-i pun în evidenţă! Înţelegi, educaţie de la

"Humpel"!

Aşa că, oricînd, doamna Deleanu avea dovadă că pacientele sînt în cură. Pe lîngă aceasta, sosirile doamnei Deleanu erau anunţate din vreme de Puiu, de planton cu bicicleta între poarta livezii şi "Musca văduvă". De îndată ce plantonul anunţa inspecţia, duşul amuţea, rîsetele începeau.

Mai aveau fetele şi o umbrelă: nu pentru duş, pentru soare!

*

Nici un pom din livadă nu rodea mingi de tenis. Totuşi, subt perii care-şi lepădau în iarbă rumenele busuioace, albinele găseau proslăvindu-se albul, rotundul şi inodorul fruct de gumă şi de pîslă; la fel, subt zarzării cu blonde grindini, subt cărnoşii caişi, cît şi prin tufele de rubine ale pomuşoarei.

Pretutindeni, sportivele lunule induceau în eroare albinele. Această risipă de mingi, dincolo de hotarele tenisului, dovedea că cel puţin unul dintre jucători avea lovituri inuzitate la jocul de tenis.

Îşi găsise un adept între purtătorii de rachetă, străvechiul "cuc", glorie a oiniştilor de odinioară, constînd într-o lovitură astfel aplicată mingii de piele, încît cel care-o executa avea răgaz, pînă la căderea mingii, să-şi răsucească o ţigară;

"iepurii", să fugă şi să revie fără risc; iar privirile spectatorilor să facă alpinism în văzduh.

Excluzînd pe Olguţa, ale cărei mingi deşi aveau vehemenţa loviturilor de box, erau precise ca loviturile de biliard, pe Puiu, fanaticul şi vrednicul emul al Olguţei, pe Monica, elegantă jucătoare, dar rară parteneră de cînd cu întîrzierea lui Dănuţ, rămînea Rodica.

― Buftachi dragă, ofta Olguţa, întovărăşind din ochi jalnica bejanie a unei alte mingi, am să-ţi spun Cuc!

Şi fiindcă Rodica nu se învrednicea să-şi dezmintă porecla, şi fiindcă mingile se consumau ca oule de Paşti, Olguţa instituise un serviciu special pentru descoperirea şi adunarea lor. Păstorul oiţelor rătăcite era Costică, zis Cotic, feciorul oacheşei Anica. Cotic era blond ca strugurii din Stambul şi avea ochii albaştri. Anul venirii sale pe lume era următor anului sosirii la Medeleni a lui Kulek, berlinezul şofer al lui Herr Direktor. Barza cu miros de benzină a lui Cotic nu se mai înapoiase la întîm-plătorul cuib: aşadar, Cotic era "din flori". Peltic şi tont, suferise pesemne irezistibila atracţie a strămoşului său germanic pentru palmipede.

Cu osebirea că purul Lohengrin călărea o lebădă ghinionistă, pe cîtă vreme Cotic, datorită prestigiului de care se bucura printre gîşte şi gînsaci, căpătase o slujbă remuneratorie: aceea de amiral al flotei, cum spunea Olguţa. Flota se compunea dintr-un imens cîrd de gîşte, raţe şi gînsaci. Amiralul o ducea la păscut, la adăpat şi la culcare ― pentru care primea diurna de cinci parale şi hrană, pe deasupra, la discreţie, plus tainul de zahăr de buzunar.

Ţăranii îl învăţaseră să înjure. Pelticul amiral îşi înjura flota cu adoraţie. Seara, cînd o aducea de la păscut, magnetismul nordic al ochilor albaştri se amesteca în permanente doze cu cele mai sudice sudălmi.

― Ci tot îndrugi acolo, măi Cotic? interpelau ţăranii de pe prispa cîrciumei pe ciobănelul cu varga din urma gîgîitoarei turme.

― Ia, tudui gîcile!