Se smunci de lîngă ea cu pumnii strînşi, deschise uşa ietacului, o trînti; deschise uşa de din faţă, o trînti. Ieşi afară, iremediabil. Totuşi, în faţa porţii se opri, aşteptă, o deschise, porni din nou.
Strada era goală. În faţa caselor ardeau becurile electrice aprinse de cu sară, decolorate şi vestejite ca florile după bal.
La început paşii lui Dănuţ răsunară apăsaţi, nervoşi, repezi, ca pinteni în burta calului bleg şi adormit. Apoi, din ce în ce, paşii se muiară.
Înaintă încet, ca şi cum la fiecare pas ar fi trebuit să deschidă o uşă prin întuneric. Ajungînd la capătul străzii, şovăi ca la răscrucea unor drumuri necunoscute, şi se întoarse îndărăt, urmărit de privirea lungă şi bănuitoare a sergentului de noapte.
Mergea repede, aşa cum pornise. O ura pe Adina. Vroia să i-o spună în faţă, să-i strige în faţă că o urăşte, şi să plece din nou. Simţea nevoia să o apuce de mîni, să o strîngă, să-i zdrobească mînile, s-o audă scîncind de durere.
O ura, cum ura pe toate femeile pămîntului. Ar fi vrut să le prefacă pe toate la
un loc, într-un vas de cristal, plin de otrava sufletului lor, să-l ridice în mîni, să-l trîntească şi să-l sfarme în mii de ţăndări, şi-n ţăndări să se prefacă toate femeile pămîntului, cu rîsul şi cu trupul lor făţarnic ― şi să piară de pe pămînt pocalul cu otravă. Atunci ar fi fost curat şi zîmbitor pămîntul, ca un curcubeu.
În faţa porţii se opri. Parcă se schimbase ceva în înfăţişarea casei!... A! lăsase storul în jos, ca să n-aibă lumină, ca să poată dormi mai bine.
Ce nesimţire! Ce cruzime!
Ea dormea cu storul tras, şi lui îi venea să plîngă, să-şi muşte pumnii de durere, să fugă, să piară, să nu mai fie.
Intră pe poartă în vîrful picioarelor. Vroia s-o surprindă dormind, s-o vadă
dormind... Vroia să intre, s-o vadă...
Apăsînd încet clanţa, deschise uşa ietacului.
― Dănuţ!
Un val de soare-i încălzi sufletul.
― Nu dormi? o întrebă el ironic.
― Dănuţ! îl dojeni glasul Adinei.
Se apropiase de el, prin întuneric, dezmierdîndu-i obrazul. Dănuţ se feri brusc şi se aşeză în fotoliu.
― De ce eşti rău, Dănuţ?
― De ce m-ai lăsat să plec?
― Fiindcă ştiam c-ai să te întorci, zîmbi Adina aşezîndu-se în braţele lui.
― Minţi. N-aveai de unde să ştii. Vroiai să scapi de mine, să rămîi singură...
Ştiu eu...
― Ba ştiam, Dănuţ, murmură Adina, alăturîndu-şi obrajii de faţa lui. Nu te-ai întors?
― Eu am vrut. N-aveai de unde să ştii.
― Ba da, Dănuţ. Altfel nu te lăsam să pleci. Prostuţule, tu nu vezi c-ai plecat fără surtuc, în cămeşă ?
― Îs în cămeşă?
― Da.
― Şi tu m-ai lăsat?
― Fiindcă aşa eram sigură c-ai să te întorci... dacă nu pentru mine, pentru surtuc!
Dănuţ respiră adînc. Zîmbi.
― De ce te joci, Adina? Am ieşit ca un nebun! Nu mi-am dat sama! Dacă nu mai veneam? Dacă mă duceam acasă? Nu ţi-ar fi părut rău?
― Mi-era aşa de frică, Dănuţ, după ce-ai plecat! Uite...
Îi luă mîna, punîndu-i-o pe sînul stîng. Sînul era viu în spaima lui rotundă de hulub captiv. Şi-atît de drăgălaş era gestul care făcuse ofranda sînului gol şi-a inimii goale, încît buzele lui Dănuţ în loc să sărute sînul, sărutară mîna.
― Mă iubeşti, Adina?
― Dar eu te ador, prostule, răsfăţatule... Dănuţ...
Dulce ca o tînguire de vioară, adusă de vînt; "Dănuţ"...
Şi două trupuri tinere zvîcniră, se zbătură, şi se prăvăliră strînse, ca două mari aripi ale aceluiaşi zbor milenar.
Îi dezmierdă fruntea mică, i-o sărută. Adina-i zîmbea ascunsă în păr, ca un
fagure.
