52 Ce-ai făcut, o, tu, care-acum / Îţi plîngi tristeţea, Ce-ai făcut, zi, tu, cel de-acum, / Cu tinereţea? (Fr.)

― ...Ş-apui să vezi mata, conaşule, cai ce-avem! Ihai!...

La staţia următoare:

― D-apui să mînînci mata nişti busuioaci di la Oţăleanca!... Ti duce duduita Olguţa, cî dumneaei îi placi sî li scuture sîngurî.

― Gheorghiţă, suie cu mine.

― Eu am di-a triia, conaşule. Îmi tragi-o taxî!

― O plătesc eu. Te rog, vino cu mine.

Se sui după Mircea, arătînd cu degetul şi numind dealurile şi satele înşirate de goana trenului, cum arată şi numesc în gura mare orăşenii periferici, la 10 Mai, pe miniştrii şi marii dregători din alaiul lui vodă.

Mircea nu-i asculta vorbele, dar îi auzea glasul şi-i simţea prezenţa.

Demult, cînd era copil, asupra somnului o chema pe mama lîngă patul lui, fiindcă se temea de întunericul odăii şi de strigoii care vin la geam. Şi nu-i era ruşine.

Acum îl chemase pe Gheorghiţă, deşi se luminase de ziuă, fiindcă se temea de întunerecul adînc din el, unde o scară cu puţine trepte ― pe care un laş o cunoştea

― cobora vertiginos dedesubtul unor vorbe văzute ca la lumina de sînge a unui felinar roşu, hotel "Binder", camera 13.

*

Dănuţ dormea înainte, fără întrerupere. Bătaia cu omăt a zorilor nu-l deşteptase. Nici schimbarea căpitanului: perna canapelei, acoperită cu un chimono, în loc de genunchii Adinei. De altfel, amîndouă pernele, dacă n-aveau aceeaşi elasticitate, aveau, în schimb, acelaşi parfum: muguri cruzi de tei, fîn, petunii...

Adina se ridicase nu fiindcă amorţise, ci ca să ocrotească somnul lui Dănuţ de aurul violent al soarelui. Trăsese perdeluţele pe geamuri .Acum, penumbra compartimentului avea cafeniul preţios cu ape blonde-verzui şi vinişoare de aur al chilimbarului de Buzău.

Adina şedea pe canapeaua din faţă, veghind. O noapte numai, şi impersonalul compartiment cu canapele de pluş roşu, acoperite cu reţele croşetate, se îmbibase de intimitate, ca toate încăperile prin care poposeşte dragostea. Pe canapeaua din faţă, Adina şezuse pe genunchii lui Dănuţ, apoi Dănuţ dormise cu capul pe genunchii ei. Pe margina ferestrei cu bară metalică, Dănuţ îşi sprijinise bărbia; în spaţiul ferestrei, fluturase mînia cîrlionţilor; pe podele răsunaseră paşii autoritari.

Geamandanul Adinei, din care scosese chimonoul pentru căpătîiul lui Dănuţ, deschis pe măsuţă; o batistă mototolită, alături de mănuşi; un flacon de colonie cu dopul strîmb...

Trist ietac al ultimei nopţi, compartimentul trăia alături de ei.

Înstrăinat de Adina, de dragostea şi de durerea lui, Dănuţ dormea. Visase că e în cursul inferior şi că începe anul şcolar. Visase chiar fatidicul unghi al minutarelor, arătînd opt fără un sfert. Ştia că se isprăvise vacanţa ― ascuţită

melancolie din visul şcolarilor care-au fost interni! ― şi că trebuia să se scoale repede, ca să aibă vreme să îmbrace uniforma, să-şi bea ceaiul, să fugă şi să intre-n clasă. Fiecare clipă de somn era prelungirea amară a ultimei bucurii, a singurei bucurii, la capătul căreia răsăreau băncile ostile ale începutului de an şcolar, într-o

clasă cu miros de formol sau acid fenic, cu ferestrele fumurii de toamnă, tabela neagră, creta ironică, buretele nou şi paşii sonori ai profesorului pe care-l vezi răsărind în cadrul uşii, mieros şi sever, concret şi abstract, cu catalogul subt braţ, în locul luminoasei fetiţe care, sub zeci de frunţi aplecate pe pupitre, se luminase o clipă în soarele de toamnă al ultimei zile de vacanţă şi-n perspectiva cerului sineliu şi a pădurilor de bronz, de aur şi mărgean...

Nu vroia să se scoale. Îşi amîna prin somn deşteptarea, gustînd secundă cu secundă declinul somnului dulce ca boabele de poamă strafidite, rămase după

culesul viilor.

Adina ieşi pe coridor, deschizînd şi închizînd uşa cu precauţiuni de vînător. Nu vroia să-l deştepte, fiindcă...

Era aşa de mare ispita, încît se încruntă.

Să-l deştepte? Să nu-l deştepte?...

Dacă-l lăsa să doarmă, mergea la Iaşi cu ea. Avea delicioasa impresie că-l fură.

O zi împreună cu Dănuţ la Iaşi!... S-ar fi supărat! Îl aşteptau acasă.

Ridică din umeri.

S-ar fi supărat?... I-ar fi trecut.

Zîmbi... O zi de nebunii la Iaşi!... Prea mare bucurie ca să renunţe la ea!

Prea mare bucurie!

Şi-n semn de bucurie flutură mîna spre călăreţul...spre amazoana care venea în trap mare, prin valuri de grîu copt, spre bariera închisă.

"Frumoasă fată! Vai!... Ooo!"...

Smuncitura şi cabrarea nebunească a armăsarului negru, din faţa barierii, rostogolise inima Adinei, dar răsturnase numai pălăria amazoanei. Şi de subt pălărie răsărise ― în neagra înălţare a calului ― un păr de aur solar şi o senină faţă de arhanghel cu ochi gravi.

Trenul se apropia de staţie. Maşina şuieră.

Dănuţ deschise uşa, se repezi la fereastră, scoase capul: văzînd peronul gol, speră deznădăjduit că n-a ajuns încă. Faţa i se posomorî. Recunoştea pe rînd plopii, gara, peronul...

― Adina, m-ai lăsat să dorm! Tu te distrai la geam! Vai!...

Trenul se oprise. Popas urgent. Dănuţ o privea pe Adina, amar; Adina, pe Dănuţ, cu gura încleştată.

― Vai!...

― Dănuţ!

― Rămas bun.

― Dănuţ!

Fugi după el, lîngă scara vagonului.

― Dănuţ drag...

Gornita sună.

Trenul porni.

..."drag": îi vibra în inimă cuvîntul despărţirii fără sărutări. Fugi după tren. Sări pe scară.

― Adina...

Căuta un cuvînt bogat, duios, imens, blînd.