Îl mustră cu o şi mai afectuoasă strîngere de mînă.

― Ci ni facem, duduie Monică?

― Eu am venit călare, Dănuţ. Mă duc s-aduc trăsurile de-acasă.

Mîna lui Dănuţ îi strînse mîna autoritar.

― Tu rămîi cu noi, Monica.

― Sigur, întări Mircea. Mergem pe jos împreună.

Şi Monica, şi Dănuţ, şi Gheorghiţă începură să rîdă. De la gară pînă la Medeleni era cale de un ceas, în trap voinicesc.

― Staţi: să plece Gheorghiţă călare.

Gheorghiţă se uită la armăsarul ţinut cu precauţiune de un ţăran, se scărpină în cap...

― Aista nu-i Cneazu?

― Ba da, Gheorghiţă.

― Monica, tu îl călăreşti pe Cneazu? se miră Dănuţ admirativ. Şi Olguţa?

― Mi l-a dat mie; l-a mai îmblînzit Olguţa, adăugă ea, rîzînd de nedumerirea lui Dănuţ. Olguţa îl are pe Voievod.

― Voievod?!

― I l-a dat colonelul. Ai să-l vezi!

― Sus, Gheorghiţă, şi la goană! porunci Dănuţ.

― Conaşule, da unde mă sufere? Nu-l ştiu eu?!... Aista-i di-a duduii Olguţa! Să

spuie şi duduia Monica...

― Lasă fleacurile, Gheorghiţă! Încalecă.

Într-adevăr, neştiutor de democraţie, Cneazu avea o hotărîtă aversiune pentru Gheorghiţă. Nu vroia nici să-l privească, nici să-l primească, nici să-l simtă.

Năduşit ca după un galop, Gheorghiţă nu izbutise nici să încalece. Aruncă o privire spre Monica, ştergîndu-şi cu dosul palmei fruntea îmbrobonată. Monica interveni.

― Dănuţ, aranjăm altfel. Mă duc eu pînă-n sat şi vin imediat cu două căruţe.

― Săru mîna, duduie Monică, şopti Gheorghiţă.

Monica încălecă fără ajutor. Cneazu era valuri-valuri.

― Monica! Monica! Ţine-te bine! strigă Dănuţ alarmat, alergînd.

Cneazu făcuse o "lansadă", ridicîndu-se năpraznic în două picioare şi izbucnind în salt.

"Vai! ce cochetă m-am făcut! gîndi Monica roşindu-se. L-am speriat pe Dănuţ!"

O urmăriră din ochi, pînă cînd nu mai văzură decît galopul blond al spicelor în urma ei.

Reveniră pe peron, zîmbind.

Apoi căscară.

― Dan, ce facem?

― Stăm.

Se aşezară pe cufere.

Şi, în timp ce Monica ducea în galop vestea venirii lui Dănuţ întregului ei suflet, Mircea se posomorî cu spinarea curbă şi ochii în pămînt, iar Dănuţ, aplecat într-un cot pe cufărul lung, îşi regăsi sufletul întins pe şine în urma trenului plecat.

II

O ZI

Bunul prieten al Olguţei ― doctul, lucidul, sarcasticul, zdrenţărosul şi

calamburgiul doctor Prahu ― despre care s-a pomenit într-unul din primele capitole ale acestui roman, îşi trata pacienţii cu ceva mai multă cruţare decît ştiinţa medicală pe care...

― N-o pot dispreţui fiindcă nu există.

O dispreţuia totuşi mai presus de toate; în al doilea rînd veneau doctorii, apoi femeile, apoi virtutea, apoi pacienţii săi... Lista e mare. Întrebat odată de un

"cetăţean indignat" despre dimensiunile ei, răspunsese superb:

― Vezi, domnule, marea enciclopedie: ai să mă scuteşti de-o osteneală... şi pe deasupra ai să te cultivi.

Fiu de farmacist ― de "şpiţer" cum spunea el, derivîndu-şi pasiunea pentru şpriţuri din calamburul "şpriţer" ― era hotărît duşman al medicamentelor.

Implorat de o pacientă "să-i dea ceva", aşternuse laconic pe hîrtie:

"H2O; preparatul francez."

― O să luaţi, stimată doamnă, cîte cincizeci de picături la sculare şi cincizeci la culcare.

Medicamentul "soare" şi medicamentul "vin" erau singurele excepţii de la regulă: e drept, însă, că ambele nu erau preparate şpiţereşti.

Olguţa era prietena doctorului şi viceversa. Olguţa îl alimenta cu vin ales dintr-o pivniţă aleasă; în schimb, doctorul Prahu îi prescrisese băi de soare.

― S-o duc la mare? întrebase doamna Deleanu, alarmată de gravitatea doctorului, fără să ştie că Olguţa rîdea după uşă c-un prosop pe faţă: prea amatoare de rîs ca să nu asculte; stăpînindu-şi prea puţin rîsul, ca să nu ia măsuri drastice.

― Stimată doamnă, fiica dumneavoastră este nervoasă... Şi marea...