mîngîiere.

― Ai mai scris, Dănuţ?

― Nu.

Şi se roşi, se roşi, se roşi...

Nu putea minţi alături de Monica. Dar nici nu putea fi sincer. Să fi fost Monica băiat... Nu. Lui, cel dintăi, i-ar fi părut rău.

―...Monica, aş vrea să mă izolez, să reîncep viaţa de anul trecut...

― Ai să mai poţi, Dănuţ?

Îl privea atît de limpede şi de blînd, încît sufletul vorbi tare, inocent şi încrezător ca mişcările unui miel.

― Ştiu eu!... Am să cerc... Şi iar se scutură, privind într-altă parte... Am să pot.

Şi cu înflăcărarea febrilă a celor lipsiţi de reală energie, dar capabili de frenezii zgomotoase ca trepidaţiile unei locomotive ale cărei roţi se învîrt ― pe loc ― cu atît mai repede, cu cît urnirea e mai grea, Dănuţ vorbi: Chiar de mine, încep o viaţă

nouă. Mă scol dimineaţa, îmi iau caietul, un creion, şi mă duc... Îşi trecu mîna prin păr. ...Încep iarăşi plimbările din vara trecută... Bucureştiul m-a otrăvit, m-a otrăvit! Îmi trebuie linişte, pace, singurătate. Vreau să mă simt din nou cu obrazul pe caiet. Aceea-i casa mea adevărată... M-am săturat de viaţă!... de felul de viaţă de pînă acum!... Ştii ce? Am să mă tund, Monica. Vreau să fiu urît. Am să-nchid toate hainele în cufere şi le trimit în pod... Aş vrea să fiu desfigurat, respingător. Atuncea am să scap de mine şi de ceilalţi! Zvîrl tot. Nu-mi mai trebuie nici un fel de eleganţă! Am să umblu răpănos. Aşa am să mă simt bine: jerpelit ca un vagabond...

Vreau să fiu curat ca un pahar cu apă. Nu-mi mai trebuie nici cărţi! M-am îmbolnăvit de literatură!... Am să-mi duc sufletul la păscut...

Întorcînd capul, întîlni ochii Monicăi: rîdeau. Zîmbi şi el. Rîse.

― Mint, Monica?

― Nuuu, Dănuţ! Eşti... copilăros. Cînd vorbeşti aşa, eşti Dănuţ.

Rîdeau amîndoi, cu sufletele deschise. Apoi rămaseră pe gînduri, gravi.

Dănuţ se posomorî.

― Doamne, Monica! oftă Dănuţ. Ce-i aici?

Îşi arătă capul, cu o mişcare duşmănoasă, răzvrătită. Monica se apropie de el şi-l sărută pe frunte. Tăcerea curgea printre ei, ca un rîu între malurile frăţeşti.

― Ştii ce, Monica? Hai să ne uităm în caietul de anul trecut.

ALUNELE VEVERIŢEI

Vacanţa 1913

D.D.

Scris cu creion no. 1, titlul se estompase ca siluetele copacilor pe zăpadă cînd începe seara. Întăia notaţie avea următorul titlu:

5 1/2 dimineaţa

Lainternate e oracînd sună clopoţelul deşteptător.

Din dormitor în dormitor ochii se deschid, genele clipesc luptînd cu somnulgreu. Dimineaţa şcolară începe. Cămeşi de noapte umblă prin întuneric; toacaciubotelor pe coridoare. Un fel de denii la miez de noapte, cutrupuri mici.

Lavoarul comun, spre care vin cămeşi de noapte care tremură, prosoape lungicare atîrnă, capete tunse care moţăie... Miros de apă rece, de sopon, de pastă de

dinţi. Fierberea robinetelor. Banca minţită pe care-ţi văcsuieşti ciubotele, amărît,ca pe-ale altuia. Ultimul miros e cel de vacs.

Frig! Tristeţă cu gust de pastă de dinţi. Singurătatea unuia singur, carevorbeşte munteneşte şi nemţeşte şi gîndeşte cu accent moldovenesc, între toţiceilalţi, care vorbesc nemţeşte şi gîndesc la fel. Oare gîndesc?

...Lămpi cu arc voltaic luminează alb, bîzîind: capul omului de omătincandescent, cu pălărie de tablă albastră, căptuşită alb. Pupitre de repetitor.

Miros de cerneală şi creioane.

Poezia germană din cartea de cetire deschisă pe pupitru: Andreas Hoffer

Sub pupitru, Jack al lui Alphonse Daudet.

Alt clopot.

Sala de mîncare. Cafeaua cu lapte subţire ca un ceai cafeniu, în care moi,oftînd, bucata de pîne. Fărămiturile pe jos: pentru mătură, nu pentru vrăbii.

Ora întîi. Catalogul deschide o acoladă pe toate inimile. Elevul de la tablă,palid, cu creta şi buretele în mînă. Pe tabla neagră răsar linii geometrice, tremurate cu lacrimile pe obraji. Cîte zile mai sînt pînă la vacanţă?... Nu! Cîte oremai sînt pînă la recreaţie? Ochii de copil tuns, în uniformă, cu coatele pe bancă

privind spre ferestre, departe, mirajul vacanţei...

5 1/2. La Medeleni. Zorii. Bătaia cu pernuţe a hulubilor.

Cobor scările. Mă întorc. Zorelele!

Zorelele! Ochii mei de copil privind din clasă spre Medeleni! Uită-te la zorele,Monica...

Monica-i dezmiardă mîna.

― Dănuţ, cînd îi lua caietul, pagina asta să mi-o dai mie. Am copiat-o, dar vreau s-o am scrisă de tine...

― Monica, dar caietul e al tău.

― Vai, Dănuţ!

― Sigur... Numele tău e pe întîia pagină. Caietul e al tău.

Roşie, Monica respiră adînc.

― Dănuţ, ce zi bună-i azi... Mi-e frică...

Dănuţ tăcu. Şi lui îi era.

Monica întoarse foaia. Ochii lor se întovărăşiră din nou pe foaia următoare a caietului: