― Monica, tu eşti prietenă cu ea?

― Nu, Dănuţ, vorbi Monica, scuturînd capul. Eu sînt prietenă cu Olguţa.

Rodica e o... camaradă de clasă... E foarte drăguţă!

― ...Dar cam nătînguţă! adăugă Dănuţ rîzînd.

― Dă! Asta n-ar fi nimic! E cam zgomotoasă!... Şi... are un fel de ipocrizie, de lipsă de sinceritate...

― De pildă?

― Uite: o adulează pe Olguţa. Rîde de tot ce spune ― aici cred că-i sinceră ―

o pastişează chiar, probabil fără să-şi dea seama, şi pe dindos o vorbeşte de rău...

― De rău?

― Nu mare lucru! Fleacuri! Dar oricît! Am auzit-o spunînd că Olguţa-i vanitoasă, că-i "ahtiată de succes", că "se crede grozavă". Vezi genul...

― Olguţa ştie?

― Cred că da. O cunoaşte de ajuns! Da ştii, Olguţa are slăbiciuni copilăreşti!

Rodica şi Patapum cred că au aceeaşi valoare pentru ea, dar îi iubeşte, are nevoie de ei. Uneori o umileşte fără cruţare...

― Azi, la cafea!

― Asta nu-i nimica!... Dar imediat îi pare rău şi o umple de cadouri, e gentilă

cu ea, proclamă sus şi tare calităţi pe care Rodica nu le are, dar pe care le acceptă

uşor...

― De ce-a poftit-o la Medeleni?

― Greşala mea! În ultimul timp eram cam... tăcută. Ştii, aşa sînt eu uneori!

Cred că Olguţa a simţit nevoia unei persoane mai vesele. Şi a comandat-o pe Rodica.

― Monica, de ce spui că-i greşala ta?

― Aşa! Trebuia să fiu mai veselă, să n-o las singură pe Olguţa... Nu-i nimic! În definitiv Rodica nu face nimănui nici un rău.

Tăcură.

Dănuţ rămase pe gînduri.

― Dănuţ, nu mai răsfoim? Îmi pare rău c-am vorbit! Nu ştiu ce mi-a venit...

Răsfoiră din nou. Dănuţ ceva mai distrat.

Banca

Bancă aşezată într-o grădină. Oraş de provincie, în Moldova.

Pe banca vopsită verde, o minge roşie, o păpuşă care stă pe bancă: i se vădtălpile care niciodată n-au atins pământul. Alături de păpuşă, ceva mai încolo, stă

un pensionar: fetiţa cu păpuşa nu-i a lui.

April. Soare nou, cumpărat parcă de la un bazar de jucării scumpe. Vrăbii.

Fetiţa se joacă. Bătrînul o priveşte: bucle cu fundă, şosete albe, dinţii albi: îilipsesc doi dinţi din faţă prin care-i iese puţin limba cînd vorbeşte. Fetiţa-i dă

cercul şi băţul în primire. El e bătrîn. El trebuie să-i păzească jucăriile. Fetiţa sarecumingea roşie pe aleea galbenă.

Urechea pensionarului ― cea cu care mai aude ― e zbîrcită, palidă şi atentă.

S-a aplecat. Easingură a auzit că la spatele băncii sora mai mare a fetiţei cumingea şi liceanul cuo lăcrămioară în buzunarul tunicii s-au sărutat.

...Să-mi fie viaţa ca o fetiţăcu mingea, în ochii unui pensionar bătrîn ― ca secretul unei sărutări abia auzită de o ureche surdă.

Luna

Stai singur pe un colţ de pămînt, privind. Pămîntul e mare; cerul, vast...

Noaptea te cuprinde. E umbră albastră... O zare vine cu alb proaspătă în braţe.

Apoi tot mai sus, tot mai sus, în linişte, treptat-treptat; tot cerul e plin de alb...

Culcă-te.. .

În ietaculmamei, după masă, sîmbătă seara, copiii din fundul dormezei

vedeau ietacul plin de lenjuri albe, aduse de la spălat. Şifoniera se deschidea. Raftul de jos, întîi, apoi al doilea, al treilea... Dulce alb al şifonierei pline de lenjuri dejos şi pînă sus?

De ceeşti trist cînd priveşti luna plină răsărită pe cer?...

...O, şifonieră dintr-un ietac pustiu, nu mai rîde cu toate rafturile: copiii de pedormeză, sînt mari.

Nebunia

Stai în iarbă. Copacii, frunzele, pasările au accent românesc. Şi gîndul.

Închizi ochii, şi-ţi închipui ― ca să te distrezi ― că deodată eşti în Africa, printre canibali negri şi buzaţi...

Deschizi ochii... şi eşti în Africa! Copacii sînt canibali hirsuţi la pîndă.

Panică!