― Acuşi plecăm la Şosea.
Tăcură. Atent, trupul Olguţei urmărea valsul din salon.
Desperat, Mircea simţea că fiecare secundă îl înşurubează mai adînc într-o tăcere umilitoare, nătîngă.
Olguţa se ridică, aşezîndu-şi din nou cagula.
― I-ai dat cartea?
― Nu.
― De ce?
― ...Am uitat.
― Ai uitat-o acasă?
― Nu. E sus, îngînă dezolat Mircea.
― "Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte"... De ce nu vrei să
dansezi?
― ...Nu-mi place. Nu. Nu ştiu... Ştiu eu!
― Te rog să-i dai Infanta. Vii cu noi la Şosea?
Olguţa intră în salon. Mircea urcă scările, lăsînd în urmă Dunărea albastră în care nici nu se putea îneca măcar.
― Olguţa...
Dănuţ se opri prea tîrziu. Tonel tocmai începuse valsul. Auzind numele, examină încruntat mîna revelatoare a mascatului, ca pe-o fiţuică venită din senin: farsă ori fiţuică?
― B-bine, mă! D-d-daţi-o dracului de treabă! C-c-ce nu-mi spuneţi, mă, c-c-că-i d-damă!
De afară se auzea claxonul unui automobil oprit la poartă.
― M-m-mi-o făcuraţi, mă!
Olguţa-şi sfîşie cagula, descoperîndu-se.
― Îmi pare bine, Tonel.
― P-p-pardon! P-p-p-rezintă-mă, c-c-camarade, se adresă el lui Dănuţ, care rîdea în unison cu Dorel.
― Soră-mea.
― P-p-parol?
― Pe onoarea mea, Tonel! îl asigură Olguţa, cu degetul cel mare ridicat.
― D-d-d-domnişoară m-m-mă prezint cu onoare. A-a-a-a...
― Ce A? Tonel sadea, protestară Dănuţ şi Cyrano.
― ...A-anton I-i-idriceanu. D-d-daţi-o dracului, mă! S-s-sînteţi mojici!
― Încîntată, Antonel, nu te uita la ei.
― Mircea te-a recunoscut? o întrebă Dănuţ ştergîndu-şi ochii.
― Dacă Tonel nu m-a recunoscut, cine putea să mă recunoască! Haidem la Hardtmuth.
― Unde-a dispărut?
― Î-î-î-învaţă, mă, p-p-pe mîne! E-e-el învaţă, da Tonel, mai ş-ş-şmecher, joacă!
― Trăiască Tonel!
― Vivat Tonel! Ura!
Porniră în goană, grăbiţi de claxonul automobilului lui Herr Direktor, venit să-i ia la Şosea.
― E-e-e deşteaptă, m-mă, s-s-soră-ta, declară Tonel ciupindu-şi mustaţa. Da nici Tonel nu-i p-p-prost!
Graţie vitezei Olguţei, cînd ceilalţi sosiră sus, Olguţa şi făcuse cunoştinţă cu Mircea. Şi, graţie unei simple strîngeri de mînă şi unui zîmbet care-i făcea complici, sufletul lui Mircea basculase din regiunile pluvioase în cele solare, cu alte bătăi de inimă şi alte reverii.
― Dan, închipuieşte-ţi că Au jardin de l'Infante era la mine-n taşcă.
