Monica zîmbi.

― Nu, de-a naturei! Vorbesc ca Olguţa!

― Îţi "face curte"?

― ...Săracu! Moşu Iorgu l-a congediat: nu era niciodată în birou. Îmi era milă

de el!

― Olguţa mi-a spus, cînd a fost la Bucureşti, că Facultatea de drept se împarte în două: grupul de studenţi care aspiră să devie secretarii lui papa, ca să te vadă; şi cel care trece la Facultatea de litere, ca să te aştepte...

― Formulele Olguţei!

― Monica, da spune-mi ce impresie îţi fac succesele tale: drept!

― Drept, Dănuţ! De indiscreţie! E mai bine la Medeleni decît la Iaşi. Nu-mi place să fiu ca o actriţă pe scenă... deloc nu-mi place! E obositor să nu poţi fi singur

decît între patru păreţi!

― Curios, Monica! Tu nu eşti cochetă de loc!

Monica se roşi. Urmă totuşi, cu ochii în ochii lui Dănuţ:

― Sînt, Dănuţ! Uite: azi dimineaţă, la gară, l-am făcut să cabreze pe Cneazu.

Tu te-ai speriat. Vezi, Dănuţ! Mi-a părut rău... La dejun mi-am schimbat pieptănătura... Sînt foarte cochetă, da ţie-ţi spun...

― Monica! Monica! Ce apă de izvor eşti tu!... Lîngă tine am să lucrez. Am tot felul de proiecte! Optsprezece ani trecuţi şi n-am făcut nimica! Dar sînt plin, Monica. Lîngă tine am conştiinţa bogăţiei din mine. Tu eşti lumina mea: lîngă tine numai mă văd bine... Cîte am de făcut! Mircea îmi ţine mereu discursuri: "Nu mai scrie franţuzeşte, e o limbă străină etc."... Habar n-are de ce-i în mine şi de proiectele mele literare!

― Nu i-ai spus nimic?

― Nimic! El ştie versurile franţuzeşti... pe care le reneg.

― Cum, Dănuţ? "Prietenul" tău nu ştie nimic?

― Numai tu ştii, Monica. Altă Monică n-am...

"Nu spun minciuni", comentă gîndul lui Dănuţ vorbele lui Dănuţ.

Monica respiră adînc.

― Curios, Monica! Uneori, chiar foarte des, sînt vanitos. Doresc să plac, să

strălucesc...

― Asta nu-i vanitate, Dănuţ. Exuberanţă tinerească...

― Nu, Monica. Simt bine că sînt vanitos... La patinaj, de pildă, cînd e multă

lume, patinez nu mai frumos, dar mai însufleţit decît atunci cînd e puţină...

― Tu eşti artist, Dănuţ. Vezi, eu, cînd sînt cu tine... sau cu Olguţa, uneori, mă

animez, vorbesc... multe prostii: în sfîrşit, deschid gura şi eu. Cînd e lume, mă

închid. Dacă nu i-ar face plăcere lui tante Alice să ne vadă pe Olguţa şi pe mine în salon, cînd e lume, niciodată n-aş intra...

― Timiditate?

― Nu, Dănuţ! "Publicul" mă deprimă; pe tine te exaltă, fiindcă tu eşti artist şi ai nevoie de public. Eu... eu sînt o fată. Nu-s timidă. Am fost puţin, cînd eram mică.

Timiditatea te paralizează, te face dezorientat în faţa oricui... Sentimentul meu în faţa lumii e de pudoare. Mă acopăr... nu de frică, Dănuţ... nu ştiu! Mi se pare aşa de natural ― vorbesc pentru mine ― cum să-ţi spun?... Toţi oamenii trăiesc în case, între ziduri; la ferestre au storuri. Vor să trăiască singuri, în intimitatea lor. Nimeni nu-şi face casă cu păreţi de sticlă... Dar o grădină, Dănuţ, n-o zideşti... Tu eşti artist, eşti deschis spre oameni. Eu... numai spre... unii... Pe tine te exaltă publicul, dar asta nu-i vanitate. E un fel de energie care te duce în afară, o dorinţă de dominaţiune pe care-o are şi Olguţa. Voi semănaţi, Dănuţ, dar tu... eşti timid uneori, şi Olguţa nu-i... decît în faţa lui moşu Vania.

Dănuţ rîdea, amuzat.

― Şi eu faţă de cine?

― Tu... nu ştiu bine, dar am impresia că oamenii pe care nu-i cunoşti te intimidează... Mai ales femeile.

― Ce bine mă cunoşti, Monica! Ştii de ce mă intimidează necunoscuţii?

― Fiindcă le atribui luciditatea ta cînd eşti timid, Dănuţ şovăi o clipă.

― ...Dar femeile?

― Dănuţ, da ce-s eu? Oracol?

― Spune-mi, Monica. E aşa de bine cu tine!

― Dănuţ, să-ţi spun ce-am observat la alţii, în salon la tante Alice. De tine... nu ştiu!

― Spune de alţii.

― Dănuţ, băieţii şi chiar domnii care nu ştiu sau nu pot să fie "galanţi" cu femeile sînt timizi... fiindcă nu ştiu ce să facă, ce să le spuie... cum să umple tăcerea, cum să înceapă, cum să continue... Am văzut o dată la noi un profesor universitar din Bucureşti, un prieten de-al lui moşu Iorgu. A stat la noi la dejun. În timpul dejunului a vorbit mai mult cu moşu Iorgu: politică, drept, campania din Bulgaria. Un om interesant. Tot ce spunea era cuminte, cumpătat şi uneori, faţă de pornirile lui moşu Iorgu, avea un umor fin... După dejun, moşu Iorgu s-a dus pînă-n birou să expedieze un client. Bietul profesor era paralizat între noi! S-a refugiat lîngă mine ― mai erau şi alte persoane ― şi abia îndrăznea să deschidă gura.

Dacă-l priveam, se înroşea. Era penibil pentru el! Şi eu doară nu sperii pe nimeni!

Dar nu ştia cum să mă ia! Probabil că nu trăise în saloane, cu femei. Era depeizat.

Cînd a apărut moşu Iorgu, s-a repezit ― literalmente ― la el, fără să-şi dea seamă, bietul om, că faţă de mine mişcarea lui era necuviincioasă... Dar crede-mă, Dănuţ, e preferabil genul acesta de timiditate, cu accese de explicabile necuviinţe, decît dezinvoltura "salonarzilor", cum le spune Olguţa. Aceia, mai ales în faţa unei fete, sînt stupizi...

― Monica! Biciul de foc!

― Nu, Dănuţ, dar m-au exasperat de-ajuns. Mi-aduc aminte de pe cînd eram fetiţă mică ― şi pe atunci mă revolta! ― veneau la noi tot felul de oameni în vîrstă, care se simţeau obligaţi să fie gentili cu mine. Mă luau de bărbie şi-mi vorbeau cum vorbeşti cu scatiii din cuşcă sau cu puii de pisică: "Pupuia, cocuţa, pupuia. Sî ai panglicuţă sî papucei fumosi, sî un us" (adică un urs: şi atunci făceam eforturi ca să pricep). Şi eu vorbeam bine, Dănuţ. Articulam corect cuvintele şi formam toate frazele uzuale, mai ales cele de politeţă, cum trebuie.

― Şi tu ce făceai, Monica?

― Tăceam, Dănuţ. Îmi era mie ruşine să deschid gura şi să vorbesc omeneşte faţă de strîmbăturile lor. Deveneau peltici, sîsîiţi şi gîngavi, crezînd probabil că aşa trebuie să vorbeşti copiilor ca să le faci plăcere şi ca să fii la nivelul lor.