― Nu! Asta-i delicios!... Serios?
Pieptul Adinei se zbătea. Furia şi lacrimile se învălmăşeau în ochii, obrajii şi buzele ei.
Dar Dănuţ tăcu, oprind vorbele care năvăleau rîzînd. O privea şi tăcea, cu ochii iluminaţi de o bucurie în care triumfau toate amărăciunile şi tot zbuciumul de pînă
atunci.
Vra să zică de asta tresărise Adina cînd îl întîlnise la Şosea! Vra să zică şi Adina se temea... Şi ea... Nu!...
O privea şi nu-i venea să creadă.
Vra să zică, de asta tresărise Adina cînd îl întîlnise.
Cu fiecare bătaie de inimă, alte întineriri se revărsau în el. Respiră. Era întîia clipă cînd simţea că ţine în mînile lui ceva din sufletul Adinei, tot sufletul ei...
Era geloasă! Deodată, dragostea ei devenise străvezie. Îi vedea sufletul ca ondularea unei ape limpezi.
Geloasă!
Icoana vie a cuvîntului "gelozie" îi apărea mai frumoasă decît a dragostei enigmatice, mai odihnitoare, mai darnică.
Privind-o, trecu în sufletul ei, se prefăcu într-o Adină pe care o ştia ― de astă
dată, da, o ştia ― suferi cu ea, şi fericirea suferinţei ei îl făcu să-i dezmierde mîna.
Adina se smunci.
― Nu-mi spui nimic, Dănuţ?
Zîmbi cu o cochetărie feminină; un zîmbet nelămurit: de bucurie? de milă?
ironic? duios? crud ...
Simţea sufletul ei încordat în jurul lui, fără să-l poată pătrunde.
Trufia de-a fi enigmatic, opac, tăcut, ascuns, chinuitor, neînduplecat... Trufia de-a fi ca o femeie în faţa unei femei geloase, pe care o iubeşti şi din pricina căreia ai suferit...
Şi ce secret copilăros! Ce glumă ascundea tăcerea lui! Dar Adina nu ştia. Şi era a lui... Şi ce bine-i înţelegea suferinţa, curiozitatea sfîşietoare a îndoielii, mai chinuitoare decît durerea, mai felurită, mai ascuţită, mai deasă, mai iute.
Şi el ştia! Nu era nici un mister în el, nici o enigmă, nimic, nimic, decît dragostea lui pentru Adina. Şi ea suferea! Să fi ştiut!...
Ar fi vrut să aibă puterea să tacă. Să plece fără să-i spuie nimic, să simtă
sufletul ei prins de el, urmîndu-l pretutindeni, ca o mantie a trufiei lui. Şi să-i adore, din patul lui suferinţa şi zbuciumul...
Dar Adina plîngea... Îi sărută lacrimile, ochii, obrajii. Se smulse din braţele lui.
― Du-te!
― Mă duc...
― Dănuţ!
Dănuţ zîmbi.
― Să rămîn?
― Du-te... tremură glasul înecat de lacrimi.
Îi venea şi lui să plîngă, dar zîmbi din nou... fiindcă ştia. O luă în braţe.
― Am să-ţi spun tot.
Adina deschise ochi mari, sperioşi, atenţi.
― Ştii cine era...
Zăbovi. Îi simţea cu ochii bătăile inimii. Îi venea să plîngă de fericire. O adora.
Era numai valuri de inimă.
― ...fata deghizată?
― ...? Spune. Spune. Nu mă chinui, Dănuţ, spune.
Îl strîngea cu mînile, îl învăluia cu ochii, era lîngă el, cu frigurile sîngelui, şi cu bătăile inimii, şi cu suflarea buzelor, şi cu parfumul cald al trupului si-al părului...
― Dănuţ! Spune, cine era?
