― Eu... eu...
Ochii ei verzi stăruiră lung asupra ochilor lui. Şi, cu un cald fior, trupul lui Dănuţ simţi trupul Adinei.
Sufletul îl aştepta afară, la poarta casei.
*
...Numai felinarul din ogradă lumina, dar atît de galben şi de recules, încît lumina lui părea culoarea unui frunziş de toamnă; salcie pălind în oglindirea unei ape vinete.
Şi-n odaia lui Mircea era întuneric. Nici luminarea lecturilor de miez de noapte nu ardea. Căci veghea lui Mircea nu era deasupra filelor, ci deasupra sufletului, şi întunericul te-adună mai mult decît orişice carte şi orişice lumină.
Era în pat, în cămeşă de noapte, cu braţele în jurul genunchilor. Surîdea cu genele plecate, ca acele capete de mucenic subt care arde-o candelă în loc de trup.
În sufletul lui Mircea era ca o mirare, care prefăcea conturul sufletului şi al gîndurilor. O mirare...
Înaintea primăverii trece-un vînt. Trece un vînt pe străzi, printre case, magazii, biserici, printre oameni preocupaţi, care se duc la treburile lor de toate zilele, într-o zi ca toate zilele.
Şi deodată, un trecător ― tînăr sau bătrîn, femeie sau fată ― ridică ochii, ascultă, priveşte, respiră... Ce s-a întîmplat? A înflorit o zare? Au rîs mălinii undeva, înainte de vreme? Au respirat violetele într-o pădure? A zburat un înger nevăzut din ceruri şi s-a dus iar înapoi, cu parfum de toporaşi în aripi?...
Cine ştie!...
Nu s-a întîmplat nimic... Cine ştie!... .
A trecut un vînt, înaintea primăverii, printr-un oraş.
Şi capetele trecătorilor se ridică. Cerul pare că a venit. Un trecător zîmbeşte altuia, fără să-l cunoască. Fiecare ar vrea să facă semne de bunăvenire cuiva... Nu-i nimeni. E o mirare, oraşul e altul, oamenii sînt alţii. Undeva un glas începe să cînte.
E o mirare pretutindeni pe urma unui vînt care a fluturat soare, perdele, plete, suflete...
Olguţa... numele pur şi luminos ca aburul buzelor inocente în ger.
Deschise ochii. Auzi tic-tacul ceasului de pe măsuţa de noapte. Văzu umbrele, păreţii, lumina felinarului. Se simţi pe pămînt, într-o casă prin care trecuse Olguţa.
Cînd închidea ochii, simţea marea mirare, minunarea dinlăuntru, sufletul lui nou şi viu ca lemnul unei icoane pe care-ar fi înflorit rozele zugrăvite. Cînd deschidea ochii, îşi aducea aminte că iubea pe cineva dinafară sufletului său... pe Olguţa... dar iar închidea ochii, strîngîndu-şi sufletul în braţe, căci dragostea era în el.
Noaptea trecea fără clipe, fără ore, fără hotare.
Cea dintîi noapte a vieţii lui. Întăia insomnie a fericirii.
Iubea! Se întîmplase în el ceva numit de oameni iubire... Iubeau şi alţi oameni?... Mirare! Parcă nu-i venea să creadă...
Se sculă din pat. Se duse la geam. Noaptea era în ogradă, în grădină, pe mînile lui întinse. Felinarul ardea, hulubii dormeau, florile se scuturau sau înfloreau.
Toate erau ca întotdeauna...
Dar Olguţa trecuse prin odaia lui... Uneori simţea ca o atingere pe inimă. Iubea.
Simţea atîta bunătate în el, că ar fi fost în stare să îmbrăţişeze piatra din ogradă, pe care palpita un fluture de noapte.
...Îi vedea mînile mici ― cînd îşi aducea aminte îi venea să zîmbească ― vii, autoritare, mai ales degetul arătător. Niciodată nu văzuse mîni mai expresive. Mîni înguste, degete lungi, sprintene, cu unghiile tăiate scurt, nefăcute. Mîni brune, uscate, cu încheietura braţului subţire, ca o brăţară de copil.
Acum îşi aducea aminte: văzuse odată pe stradă un cal arăbesc. Strada era plină
de oameni ademeniţi de primăvară. Calul venea la pas, călărit de cineva. Îl urmărise. Era negru ca diamantele negre; lumina vibra în el ca gerul. O fantezie nesecată îi felurea pasul. Fiecare pas era altul, mereu altul. Copita abia atingea pămîntul ― vigoare şi delicateţă ― tresălta, zbura scurt şi iar cădea, sărind iară.
Trupul avea ondulări de apă voinică, şi curba gîtului o graţioasă trufie.
Îl privise multă vreme, pînă ce-l pierduse. Îi păruse năluca unui ritm din Iliada.
După aceea, privise mulţimea de pe stradă, şi deodată, pentru întîia oară, îşi dădu sama că oamenii mergeau urît. Chiar trupurile tinere mergeau greoi, afectat, constrîns, robite de îmbrăcăminte, de încălţăminte, de modă sau de profesie.
Fiecare trup purta pecetea unei vasalităţi. Trist!...
Mînile Olguţei... Văzîndu-le, privindu-le trăind, înţelese că mînile nu-s făcute numai pentru scopuri utilitare, ci că-s frumoase în sine. Şi doar nu făceau gesturi poetice! Nu. Erau neastîmpărate, combative fără de lene, fără de somn, familiare, spontane. Le privise la masă cum mînuiau cuţitul, furculiţa, întovărăşind vorbele, glumele, ripostele.
Alături de mînile Olguţei, mînile celorlalţi erau greoaie, toropite, fără de supleţă.
Ochii Olguţei...
Pletele Olguţei...
Zîmbetul Olguţei...
Sufletul se umplea treptat.
Astfel albinele aduc primăvara în faguri, culegînd-o cîntînd din floarea
zarzărilor, din a piersicilor, din a teilor, din a salcîmilor...
