― Eii?!... Oare nu ne-a auzit?
― ...
― Olguţa joacă mai bine decît fratele ei!
― ...
― Puiu, dă-te la o parte!
Puiu aruncă o privire cruntă şi se dădu.
Înfloreau terasele de trandafiri ale asfinţitului. Tenisul şi jucătorii aveau nuanţe de mărgean. Trandafirii, mingile păreau îmbujorate de zbucium.
― Monica, de ce poartă filet pe cap fratele Olguţei?
Monica răspunse calm şi distrat:
― Ca să-i ţie părul...
― Şi-l frizează?
― Nu.
― Puiu, dă-te la o parte!
― Da unde vrei să mă duc? se răsti Puiu, sincer indignat.
― Vino aici, Puiule, între noi, îl invită Monica.
Oricît l-ar fi pasionat tenisul, Puiu nu putea rezista îndemnurilor protectoarei lui. Se aşeză, tampon, între Monica şi Rodica.
― Monica, nu-l pofteşti şi pe Mircea?
― Pofteşte-l tu, Rodica!
― Domnule Balmuş, nu vrei să stai cu noi pe bancă?
Contagiunea energetică a jocului dădu lui Mircea o dezinvoltură
surprinzătoare.
― De şapte ani stau, domnişoară! Acuma îs în vacanţă!
― Bravo, duduie! aprobă Olguţa, strîngînd mingile pentru un nou serviciu, ajutată de Mircea.
― Play!
― Ready!
Cădeau prin aer văluri roşii, ca să fie mai goală înălţarea înnoptării.
Păsările se jucau gălăgios în dormitorul umbrei.
Din nou tenisul şi mingile redeveniră albe în contur albăstriu, o dată cu albul statuar al jucătorilor.
― Puiule, vorbi Monica, du-te acasă şi adă pelerini sau pardesiuri pentru Olguţa şi Dănuţ.
― Şi pentru Mircea, adăugă Rodica, vorbind tare.
― El nu-i încălzit, răspunse Monica.
Puiu plecă, Monica se ridică de pe bancă, pornind spre fundul livezii. Rodica veni după ea.
― Te-ai supărat, Monica?
― De ce?
― ...Dă! Ştiu eu! Tu nu spui nimica!... Mi-ar părea rău! Eu te iubesc foarte mult.
― De ce?
― ...?
Monica plecă printre pomi, pe subt cer, în rochie albastră, armonios înaltă, cu păr de aur şi în umbră, părînd că umblă pe ape îmblînzite.
În preajma ploii, muştele devin supărătoare: înţepătura lor e mai stăruitoare.
În loc să se întrebe: "Ce-a păţit Rodica?", Monica se întrebă: "Ce s-a întîmplat?"...
― Monica!
Glasul lui Dănuţ.
Aşteptă. Auzi rîsete.
― Melizanda!
Glasul Olguţei.
― Monicaaa!
Glasul lui Puiu.
― Monica!
Glasul Rodicăi, puţin prefăcut, congestionat, din gît, ca la şcoală cînd cercase
― şi izbutise ― să convingă pe profesorul de muzică ― tenor ― că are voce.
