Rodica lăsă uşa deschisă şi fugi: nimfă.

Dănuţ porni spre odaia lui, turburat ca după o faptă urîtă.

Totuşi, deşi ieşind din odaia Monicăi, se hotărîse să nu se mai îmbrace special pentru tenis, şi să-şi puie papucii de odaie, deschise lada, scoase pantalonii de flanelă albă, papucii noi, cămeşă de borangic suplu cu guler răsfrînt, şi reţeaua neagră pentru păr, care, în timpul jocului, împiedica şuviţele să fîlfîie sălbatec, determinînd astfel pe privitori să urmărească numai armonia violentă a trupului şi săgetările viguroase ale braţului cu racheta.

*

Înainte de a începe "serviciul", Olguţa vorbi, adresîndu-se băncii spectatorilor, deocamdată ocupată de Mircea, Rodica şi Puiu care, graţie unei vizite binevenite pentru el, scăpase mai devreme de la lecţia de pian.

― Posteritatea să ia act. Pînă acuma a fost odiseea mingilor. Autorul: Rodica.

Acum începe Iliada... Play, Achile!

Olguţa glumise. Dar Mircea acceptă fără rezerve evocarea homerică. Ambii jucători puteau să o înfrunte.

Olguţa servea din colţul dreptunghiului opus celui în care pîndea Dănuţ.

Înălţată în vîrfuri, avîntare a întregului trup; cu braţul ― prelungit de rachetă ―

adus deasupra creştetului, în unghi de trăsnet; cu faţa încordată şi ochii scînteietori, Olguţa avea înariparea crîncenă a dansatorilor cu torţi, aprinse.

Rareori, Olguţa servea şi mingea doua. Îndeobşte, ori servea numai una, întîia, ori servea trei, întîia fiind nett.

Glonte alb, mingea porni, sări, zvîcni-ndărăt, zbucni iar...

Spectatorii se ridicaseră de pe bancă, apropiindu-se magnetizaţi. Toţi căpătară

ticuri.

Mircea se încrunta cînd Dănuţ trecea cîte-o vertiginoasă razantă, şi surîdea beat, văzînd-o frîntă de racheta Olguţei, şi mingea împroşcată îndărăt.

Rodica palpita, cuprinsă de beţia sîngeroasă a celor care privesc luptele de tauri. Strîngea pumnii şi i se dilataseră nările. Înteţea cu prezenţa ei violenţa jocului. Instinctiv, trecuse în dreptul lui Dănuţ, şi pumnii ei duşmăneau spontan victoriile Olguţei. Îşi muşca buzele, ca să nu exclame în gura mare.

Lui Puiu îi curgeau sudori. Cu racheta în mînă, urmărea jocul, uitînd că nu participă. El era şi Dănuţ şi Olguta, ceea ce-l făcea să fie obiectiv, adică, alternativ, ostil. Niciodată nu urmărise o astfel de partidă. La Iaşi nu erau jucători de talia Olguţei.

În faţa filetului, Olguţa şi Dănuţ erau egali. Verva trupească le vădea frăţia.

Acelaşi ritm, transpus în două versiuni.

Rachetele loveau, mereu ripostînd. Traiectul mingii, fulgerător felurit, plutea multiplu, ca un joc de serpentine, în ochii privitorilor.

Olguţa, mai şerpuitoare; Dănuţ, mai linear ― albi amîndoi, nalţi amîndoi: albă

dănţuire, alb duel, alb salt, albă pîndă. Mingea: pîntec alb de rîndunică, salt de spumă, bulgăr de omăt elastic, aşchii de lumină...

Unghiuri albe, jos; sus, curbe albe. Dreptunghiuri de var: oblice de cridă

fulgurantă.

Pac-pac; pac-pac; pac-pac...

Inimile! Mingile!

Nici Olguţa, nici Dănuţ: două spasmuri albe-n alb păienjeniş.

Explozii albe!

Cu o mişcare de rachetă ― sau de paloş ― Olguţa destrămă nălucile.

Liniile-ncremeniră. Filetul apăru. Mingea rămase. Dănuţ aplaudă.

― Dănuţ, uite cum se dezumflă baloanele!

Şi amîndoi, de o parte şi de alta a filetului, fraţi, priviră blegirea terestră a trupurilor dinafară arenei vibrînde.

― Mai jucăm o partidă, Olguţa?

― Stai să se odihnească Mircea!

Puiu luă racheta Olguţei: paj; Rodica ― mîna lui Dănuţ: femeie!

Jocul reîncepuse.

Monica, de curînd sosită, privea de pe bancă. Rodica părăsi careurile lui Dănuţ

şi se apropie de Monica.

― Vai, ce frumoasă rochie ai!

― ...

― N-o cunoşteam!

― ...

― Şi ce bine-ţi stă!

― ...

Se aşeză pe bancă lîngă Monica.

― Ce tăcută eşti tu, Monica!

― Acuma ai observat? zîmbi Monica, urmărind jocul.

― Nu... da ştii!... Monica, reveni ea în şoaptă, e foarte drăguţ Mircea... Ţie-ţi place?

― Da.