― Ei!
― Uite.
Ochii lui Dănuţ zîmbiră.
― Semn bun! Azi plouă cu bucurii! Gata, Olguţa?
Scările duduiră. Odăile era aureolate de colb.
Cinci liceeni se instalară gălăgioşi în automobilul albastru, cu caroserie prelungă şi cauciucuri albe. Kulek fu expulzat Dănuţ, în haine albe, fără pălărie, trecu la volan.
― Vii lîngă mine, Olguţa?
― Nu. Eu stau la umbra nasului eroic. Nu te superi, Cyrano?
― Vai de mine! Prea onorat! Numai să nu-l întunec pe Tonel!
― L-l-lasă, mă, s-spiritele!
Încălecînd speteaza, Tonel trecu lîngă Dănuţ. Se instala strîmb, cu cotul rezemat de spetează, în atitudinea lăbărţată a celor ce stau în loje gratuite.
Olguţa, cu şapca trasă pe ochi, se ghemui în fund, între Dorel şi Mircea.
În hohotul de rîs general, patru chipie se aplecară omagial în faţa celor trei fete de la geamul casei vecine. Mai cutezătoare, Olguţa-şi permise gestul unei bezele cu trei degete: à la Tonel.
― D-d-daţi-o dracului, mă! P-p-pardon, domnişoară!
Glasuri tinereşti, cu unul prea sopran între ele, înlocuiră semnalul claxonului cu un refren ad hoc:
― Ton-ton... Ton-ton... Ton-ton...
Iar Tonel, imperturbabil, cu o superbă voce de bariton îi acoperi, reluînd silabele:
― Ton-ton... Ton-ton... Ton-ton...
― Auzi, domnule! Elevi de liceu?!... Se duce ţara de rîpă! comentă un pieton
serios şi năucit apariţia şi dispariţia corului impertinent din automobilul zburlit de braţe.
*
Scăpat din pumnul lui Satan pe cimitire şi privelişti mute, miezul nopţii cădea fără de mister şi de solemnitate asupra Bucureştiului de vară, în care nopţile sînt ca o umbrelă ciuruită deschisă peste somnul sau cheful congestionat.
Zbîrnîiau orhestrele, ţiuiau tarafurile, ca ţînţarli bălţilor cu friguri şi fosforescenţe.
Şi singurele stele remarcate în această darnică noapte erau "stelele" grădinelor de vară, cinematografelor şi teatrelor, deoarece observatorul astronomic, din pricina duminicei, nu funcţiona.
În nopţile de vară, principalii acumulatori lirici ai capitalei sînt Cişmigiul şi Şoseaua, prelungită pînă la Băneasa, după dispoziţie sau pungă.
Cişmigiul absoarbe lirismul pedestru în iarba sa nupţială; Şoseaua ― cu sau fără parfum de tei ― absoarbe revărsarea onctuoasă a automobilelor cu faruri indiscrete pentru alţii decît cei dinlăuntru, a muscalilor ― eunuci cu hăţuri ai haremului cu roţi de cauciuc ― şi a tuturor vehiculelor în stare să ofere un trap, un coş şi dosul tutelar al birjarului, amorului care n-are nevoie de corăbii, nici Cytheră, spre a se îmbarca exuberant.
Într-un cuvînt, din pricina anotimpului, nopţii şi duminicei, vehiculele Bucureştiului se duceau la Şosea sau veneau de acolo, reducîndu-se. Aşa că cele disponibile pentru cursele interne erau rare. Şi puţinele care mergeau la pas, slobode, se duceau la culcare.
Birjarii erau blazaţi, ca în timpul ploilor torenţiale.
― Liber, birjar?
― ...
― Hei, birjar! Liber?
― Ă-ă!
― Iese o piesă!
― Ai?
― Două piese...
― Suie.
În trăsura care-l ducea agale ― somnoroasă din bici pînă-n copite ― Dănuţ
strîngea pumnii, exasperat.
Era treaz ca viteza paralizată a insomniilor. Birjarul moţăia pe capră, surd la orice îndemn. Caii poticneau în armonie cu capul birjarului.
La întretăierea Căii Victoria cu bulevardul, Dănuţ sări din trăsură, plăti birjarului şi o luă la vale.
