Negrul miezului de noapte, în copilărie, cînd te deştepţi brusc, vezi strigoi cares-apleacă şi n-ai chibrituri. Icre negre: astrahanul miniatural al celor moi, care,de fapt, sînt cenuşii. Etc....

― Gata, Dănuţ... Ţi-aduci aminte unde erai cînd ai isprăvit caietul?

― Lîngă pădure?

― A doua zi ne-am plimbat călări: nu?

― Da...

Gîndul lui Dănuţ trecu prin pădurea de anul trecut... cu Monica alături...

― Monica, dă-mi un creion,

― Vrei să scrii ceva, Dănuţ?

― Da.

― Nu mai ai loc în caiet. Să-ţi dau un alt caiet.

― Ai caiete, Monica?

― Pentru tine.

― Nu. Caiet altădată. Acuma dă-mi un creion. Vreau să fac o rectificare.

Luă creionul şi ţinînd caietul pe genunchi, şterse titlul vechi Alunele veveriţei, şi scrise mare:

CAIETUL MONICA:

― Uite, Monica, adevăratul titlu.

― ...Caietul...

Sîngele continuă pe obraji lectura noului titlu.

― Monica, spune-mi drept, cum ştii tu să spui, ce impresie generală îţi face caietul acesta? Vreau să ştiu părerea ta.

― Ca valoare literară, Dănuţ?

― Nu. Ca fizionomie sufletească. Ce crezi tu despre cel care l-a scris?

― Dănuţ, e greu să judec! Mi-e prea scump caietul acesta. Şi tu... tu, Dănuţ, eşti fratele meu.

Se roşise, dar ochii ei îl priveau drept în faţă.

― Spune-mi, Monica!

― Te rog, spune-mi!

― ...Dănuţ ştiu eu! Ţi-e frică de viaţă... Ţi-e frică s-o priveşti în faţă... ţi-o ascunzi...

Dănuţ oftă.

― Ca emigranţii de pe vaporul lui moş Vania: nu, Monica? Mă joc de-a copilăria cu cît mă apropii mai tare de viaţă... Ai dreptate, Monica! La nouă, zece, unsprezece ani ― nu-mi aduc aminte exact vîrsta ― doream să rămîn copil... Sînt rari copiii care doresc aşa ceva. Eu doream. Acuma mi-e frică; tu spui: de viaţă ―

eu spun: de sufletul meu. E cam acelaşi lucru... Dar tu, Monica, dacă mi-aş pune destinul în mînile tale şi te-aş întreba: ce să fac? Să scriu înainte, cu ochii spre copilărie, şi să rămîn un Dănuţ curat, ca cel din anul trecut, sau să... trăiesc, să

privesc viaţa în faţă? Ce m-ai sfătui?

Monica îşi privi multă vreme mînile îngheţate pe genunchi.

― Eu... te-aş sfătui... să trăieşti... să fii voinic, Dănuţ. Ai un suflet bogat, de-o bogăţie rară...

Dănuţ ridică fruntea, cu ochii în zalele trufiei.

― Monica, vra să zică tu ai încredere în talentul meu?

― Da.

Şi sufletul Monicăi gemu: nu în dragostea ta?

Dar Dănuţ răspunse numai buzelor.

― Atunci, Monica, tot mai sînt bun la ceva.

Monica tăcea. Plecase capul.

― Te-ai întristat, Monica?

― Nu, Dănuţ, mă gîndeam... Aş vrea să fii fericit... să fii mulţumit de tine.

― Monica, mai spune-mi ceva, drept: tu cum priveşti viaţa? Cu teamă, ca şi mine, sau...

― Eu o privesc în faţă, Dănuţ... Dănuţ, dar ce-am păţit? Vorbim ca la teatru!

― Mi-e egal!... Monica, aş vrea să fiu toată viaţa aşa cum sînt lîngă tine.

Ar fi vrut sa-i spună: "Rămîi, Dănuţ". Dar tăcu.

Dănuţ o întrebă:

― Monica, dar despre tine nu ştiu nimica. Un an întreg...

Monica ridică din umeri.

― Călăresc mai bine decît anul trecut. Restul e la fel... Poate s-a mai copt şi mintea puţin. Ştiu eu!...

― Monica, cine-i Minodor Stratulativ? O farsă de-a Olguţei?