Din nou Dănuţ era lîngă Monica. Vorbele lui Dănuţ pluteau în jurul ei, o împrejmuiau, o cuprindeau ca fumul înălţat din acele căţui vrăjitoreşti ale orien-talilor, fum dătător de visuri, şi de fericire, şi de somn.
― Monica, tu ai fost o icoană zugrăvită într-un schit de munte, într-un schit foarte mic, alb, la poalele unui munte pietros şi sever ca un ascet în aerul limpede...
Mergeau călări prin crînguri în care toamna intrase, ca soarele în norii de amurg, bătînd în roşu, galben, arămiu şi violet. Între ei, între vorbele lor, flutura vîntul, zburau frunzele. Uneori, o veveriţă de rugină îi privea vivace, mai încolo încă una, apoi alta... dar părea aceeaşi veveriţă, şi copacii aceiaşi păreau, şi toamna aceeaşi, ca şi cum crîngul încremenit ar fi plutit pe lîngă ei, şi ei ar fi plutit cu el, spre cerul albastru, arcuit în fund de zare ca o cascadă.
Înălţîndu-se în scări, Dănuţ îndepărta o creangă, ferind-o pe Monica.
Monica se apleca, zîmbind.
Creanga izbucnea la loc.
Pămîntul mirosea umed a ploaie, a ciuperci, a pivniţă bătrînă, a vin de Cotnar, a tufănele şi pelin... Uneori o violetă de toamnă le tremura-n priviri, ca o stea căzătoare.
― Erai singura podoabă a schitului. Şi erai Madona celor patru sau cinci călugări desculţi, cu rase de şaiac aspru, bărbi lungi şi ochi sălbăticiţi. Erai pictată
pe un fond albastru. Braţele goale erau ca doi crini plecaţi, şi aveai un nimb linear în jurul creştetului... Într-o zi, zidul a rămas gol, alb, şi numai inelul aureolei mai strălucea însemnînd locul capului... Monica, simţi tu, melancolia zidului gol, într-un schit de munte?... Şi fratele... fratele Teofan, fratele care sună clopotele ―
fiindcă numai el poate să urce scările clopotniţei ― îngenunchează în fiecare miez de noapte în faţa zidului gol şi plînge, în loc să se închine... Monica, fratele Teofan e tînăr şi frumos, ca un înger în haină aspră de şaiac. El crede că Dumnezeu i-a luat Madona, ca să-l pedepsească fiindcă o iubea. Şi uneori, lumina lunii pe zidul gol e albă ca obrajii fratelui Teofan...
― Îţi pare rău, Dănuţ, că zidul schitului a rămas gol?
― ...Monica, a răsărit luna.
― Unde?
― Acolo...
Se răsuceau îndărăt, priveau luna răsărită pe fumul cenuşiu al zării, apoi ochii lor se întîlneau în treacăt şi porneau spre casă tăcuţi. Şi sufletul Monicăi se întorcea pe zidul schitului de munte ca să dezmierda fruntea fratelui asemuit lui Dănuţ, un Dănuţ cu bucle lungi ca în copilărie...
― Hei-hei!
― Hei-hei!
Cîntau ecourile.
Şi Olguţa-i ajungea din urmă în galop de pustă, ca un tînăr cneaz cazac aplecat pe coama calului. Şi se-ntorceau toţi trei prin umbra şi lumina nopţii, Olguţa-n frunte în trap dănţuitor; ei doi în urmă, cu tăcerea şi secretul lor.
...Se apropia o nouă vacanţă. O vesteau teii. O nouă vacanţă cu Dănuţ.
Cu Dănuţ.
Monica se uită din nou în oglindă, ca la fereastra unde aştepţi să răsară
fericirea. Şi în oglinda care adăpostise atîtea resemnări, obrajii Monicăi erau roşii, şi-n ochii Monicăi rîdeau visuri ca scuturările de stele în nopţile de august.
*
Monica se ridică deodată şi, întorcîndu-se, privi strada. Într-adevăr, Neculai venea intermitent prin frunzele plopilor. Neculai venea cu pachetul.
Monica ar fi dorit ca toate rîndunelele văzduhului să răpească pachetul şi să i-l aducă în zbor, lăsîndu-i-l în mîni ca pe un dar al zărilor.
Dar pachetul era adus de la poştă de Neculai. Şi Neculai mergea încet, ca orice om solemn, bătrîn şi artritic. Şi, pe deasupra, Neculai venea cetind ziarul cumpărat din tîrg, cu gestul nobil al statuiei lui Mihail Kogălniceanu, al cărei bronz prezbit, după curase ştie, înverzeşte cetind pe pavajul roz din faţa Universităţii un discurs istoric. Şi, pe deasupra, în apropierea casei, Neculai se întîlni cu sergentul de zi.
― ...
― ...
― ...
Etc.
Monica ieşise pe balcon, aplecîndu-se pe balustradă ca un crai-nou.
― ...
― ...
Mînile şi ochii Monicăi se închinau lui Neculai şi sergentului de zi, din care nu zărea decît baletul cenuşiu şi galonat al braţelor.
Între timp, în grădină apăruse Minodor Stratulativ înaintînd cu paşi de somnambul.
Monica intră în odaie. Clipele erau lungi ca insomniile; odaia strîmtă, apăsătoare şi provizorie ca o anticameră; Leila, indiferentă ca ostilitatea zeilor somnoroşi; Neculai, un calău; sergentul, o fatalitate.
― Intră, Neculai.
Neculai era un mucenic. Năduşise urcînd scările. Gîfîia serviabil.
― Duduie Monica, începu el cu mîna stîngă pe inimă şi cea dreaptă ― cu pachetul ― la spate: pot spune că Neculai al nostru a făcut o tractorie ca la Plevna!
