Icoana vie a cuvîntului "gelozie" îi apărea mai frumoasă decît a dragostei enigmatice, mai odihnitoare, mai darnică.

Privind-o, trecu în sufletul ei, se prefăcu într-o Adină pe care o ştia ― de astă

dată, da, o ştia ― suferi cu ea, şi fericirea suferinţei ei îl făcu să-i dezmierde mîna.

Adina se smunci.

― Nu-mi spui nimic, Dănuţ?

Zîmbi cu o cochetărie feminină; un zîmbet nelămurit: de bucurie? de milă?

ironic? duios? crud ...

Simţea sufletul ei încordat în jurul lui, fără să-l poată pătrunde.

Trufia de-a fi enigmatic, opac, tăcut, ascuns, chinuitor, neînduplecat... Trufia de-a fi ca o femeie în faţa unei femei geloase, pe care o iubeşti şi din pricina căreia ai suferit...

Şi ce secret copilăros! Ce glumă ascundea tăcerea lui! Dar Adina nu ştia. Şi era a lui... Şi ce bine-i înţelegea suferinţa, curiozitatea sfîşietoare a îndoielii, mai chinuitoare decît durerea, mai felurită, mai ascuţită, mai deasă, mai iute.

Şi el ştia! Nu era nici un mister în el, nici o enigmă, nimic, nimic, decît dragostea lui pentru Adina. Şi ea suferea! Să fi ştiut!...

Ar fi vrut să aibă puterea să tacă. Să plece fără să-i spuie nimic, să simtă

sufletul ei prins de el, urmîndu-l pretutindeni, ca o mantie a trufiei lui. Şi să-i adore, din patul lui suferinţa şi zbuciumul...

Dar Adina plîngea... Îi sărută lacrimile, ochii, obrajii. Se smulse din braţele lui.

― Du-te!

― Mă duc...

― Dănuţ!

Dănuţ zîmbi.

― Să rămîn?

― Du-te... tremură glasul înecat de lacrimi.

Îi venea şi lui să plîngă, dar zîmbi din nou... fiindcă ştia. O luă în braţe.

― Am să-ţi spun tot.

Adina deschise ochi mari, sperioşi, atenţi.

― Ştii cine era...

Zăbovi. Îi simţea cu ochii bătăile inimii. Îi venea să plîngă de fericire. O adora.

Era numai valuri de inimă.

― ...fata deghizată?

― ...? Spune. Spune. Nu mă chinui, Dănuţ, spune.

Îl strîngea cu mînile, îl învăluia cu ochii, era lîngă el, cu frigurile sîngelui, şi cu bătăile inimii, şi cu suflarea buzelor, şi cu parfumul cald al trupului si-al părului...

― Dănuţ! Spune, cine era?

― Sora mea, Olguţa.

― Nu?!

― Da.

― Vai, Dănuţ! Cu mînile pe tîmple, îşi scutura capul, clipind. Drept, Dănuţ!

― Tu n-ai văzut?

Îl strînse de gît eu aprigă putere, fără să-l sărute.

― Vai, Dănuţ! Acuma văd!... Vai! Ce proastă-s! Dar era aşa de frumoasă!... Şi voi toţi păreaţi îndrăgostiţi de ea... mai ales tu, Dănuţ rău!... Îl strînse din nou. Îşi trecu mînile peste ochi. Zîmbi. Sigur. Samănă cu tine. Vai, Dănuţ, ce bine-mi pare că-i sora ta! E aşa de frumoasă! Mi-a fost frică... E sora ta; sigur, e sora ta. Are nişte ochi! S-a uitat la mine... Ea nu ştie?

― Nu.

Se sărutară lung, odihnindu-se în sărutarea lor.

― Ce proastă-s!...

Zîmbea. Dănuţ o privea atent, cu o uşoară nelinişte; avea impresia că se refăceau tăcerile din ea.

― La ce te gîndeşti, Adina?

― La tine, Dănuţ. Ce proastă am fost... Sigur, dacă nu era sora ta, ai fi mirosit a străin... a străină, şopti rîzînd Adina.

Se scutură.

― Dănuţ, şi de ce s-a îmbrăcat băieţeşte?

― Aşa, ca să rîdem.

― E veselă?

― Foarte.

― Dănuţ, dar băiatul din spatele vostru cine era?

― Care? Ionel, Dorel, Sandel, Costăchel?