― M-m-mă Balmuş, t-t-tu nu-nfuleci? îl îndemnă Tonel, răsturnîndu-şi în gură
― cu gestul specific al copiilor napolitani cînd mănîncă pletoasele macaroane ―
un cataif întreg.
― Nu-i nimeni acasă, Tonel, suspină Mircea cu faţa trasă.
― M-m-mă, să fii al dracului! exclamă Tonel, bătîndu-se cu mîna peste frunte.
― Ce-i, Tonel?
― I-i-i-iote, mă!
Prinsă cu ţinte în lemnul uşii, o foaie de bloc purta următorul anunţ:
"Onoraţii colegi Mircea-Hardtmuth, Tri-Tonel şi toţi cei care vor binevoi să
onoreze cu prezenţa lor superba teiasă à la rose, cu vedere pe « plopii fără soţ», sînt rugaţi să-şi toarne singuri ceaiul, să se alimenteze pînă la indigestie, s-o combată cum ştiu, să-şi împrospăteze verva şi apoi să descindă în magnificele saloane ale apartamentului directorial, unde are loc ― între orele 5 şi se va vedea
― balul dat de rajahul Metaforel-Sadea în cinstea ambasadorului Bruno del Bahluio Far-Niente.
Ţinuta: pantaloni fără genunchi, cărare fără cosmetic, ghete neprăfuite şilegiunea deonoare abunei dispoziţii.
Metaforel-Sadea
Bruno del Bahluio Far-Niente
Cyrano de Dîmboviţa ― Apă Dulce."
― M-m-mă, d-d-drăcia dracului! C-c-ce-i asta, mă?
Mircea se roşise. Era acasă.
― H-h-haide, mă Balmuş!
― Nu luăm un ceai, Tonel?
― C-c-ce, mă! C-c-ce ce-ce-ceai, mă!
― Du-te tu, Tonel.
― H-h-hai, mă, n-n-nu face f-f-fasoane!
― Hai.
― O-o-o-or fi şi d-d-dame, mă! Ş-şmecher Deleanu!
Bombîndu-şi bustul, Tonel porni. Cu o docilitate moale, Mircea îl urmă.
Coborîndu-se pe scări, simţea golul vertiginoaselor descinderi în ascensor.
― V-v-veni Tonel, mă! D-deschide-ţi, mă! C-c-ce dracu!
Uşa salonului era închisă cu cheia. Dinlăuntru răsunară rîsete, şopoteli ― apoi numai Dunărea albastră care curgea orhestral şi valsat prin pîlnia gramofonului.
Tonel bătu cu pumnul în uşă. Văzînd că violenţa n-are nici un efect, făcu din ochi spre Mircea, îşi drese glasul şi improviză pe melodia Dunării albastre următoarele spirituale stanţe, intonate cu un zguduitor lirism vocal:
"Deschideţi, mă, nu fiţi măgari,
Deschideţi, mă, nu fiţi golani!
Deschideţi, mă, veni Tonel,
Veni şi Hardtmuth după el,
Ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta,
Ta-ta-ta-ia-ta-ta-ta-ta,
Ta-ram-bam-bum-ta-ta-ta,
Ti-ri-ri-ri-ram-ta-ta!..."
Urale şi ropote de aplauze acoperiră vocea lui Tonel, care făcea să vibreze geamurile "ş-ş-şi inima d-d-damelor". Uşa salonului se deschise. Stăpînită încă de convulsiunile rîsului, o păreche valsa: Cyrano, în uniformă de vară, cu un alt licean în uniformă de camgar, cam lărguţă, dar purtată ştrengăreşte, cu papuci minusculi de tenis şi cagulă de hîrtie albastră, care nu dezvăluia decît lucirea ochilor şi albeaţa dinţilor.
― F-f-fără d-d-dame, mă?! exclamă decepţionat Tonel scărpinîndu-şi o nară
păroasă cu degetul cel mic, încîrligat cochet.
Cu obrajii dogoriţi de ruşine, Mircea îl trase discret de tunică.
― Tonel, vorbeşte frumos! îi strecură el la ureche.
― Cc-c-ce-am spus, mă! izbucnl Tonel. C-c-ce? D-d-dame, mă! C-c-ce eşti a-a-aşa ruşinos, c-c-ca o fată mare?
Mircea năduşise.
Părechea se opri pe loc, rîzînd cu hohote.
― C-c-ce rîzi, m-m-m-mascatule?
― Calmează-te, Tonel, interveni Dănuţ, aşezîndu-l pe scaun cu autoritate, văzînd că se repede la mascat.
― Frige soarele? se adresă mascatul cătră Tonel şi Mircea, cu glas îngroşat.
― Frige soarele? reluară în cor Dănuţ şi Cyrano.
― F-f-frige, mă! V-v-v-aţi ciupit, mă!
