La patru fără douăzeci, Mircea apăruse în capătul străzii Pitar-Moşu, cu Au jardin de l'Infante în mînă.

Ca să nu depăşească ora indicată de Olguţa, începuse pregătirile de la unu, cu febrilitate, după o apatie care-o făcuse pe cucoana Catinca în timpul dejunului să

spună:

― Măndiţo, du furculiţa la gură, lui conaşu Mircea!

În timp ce Măndiţa înfierbîntase maşina de călcat, el îşi lustruise pantofii galbeni. Apoi supraveghease netezirea şireturilor de la pantofi. Apoi îşi călcase singur pantalonii de olandă; în Măndiţa n-avea încredere; ea era femeie ― prin urmare, incapabilă să înţeleagă însemnătatea dungii ― şi pe deasupra nu putea fi în stare să facă un astfel de efort. În concepţia lui Mircea, călcatul pantalonilor era ceva asemănător cu săparea unui tunel prin munţi de granit, cu îmblînzirea unui cal sălbatec, cu duelul a doi adversari crînceni. De aceea n-avea încredere nici în

croitori. Croitorul e un profesionist indiferent; dunga, pentru el, e un mijloc de cîştig, nu un scop. Şi nu poate fi capabilă o mînă indiferentă de tensiunea laborioasă şi pasionată din care iesă dunga netă şi tăioasă, ca o lamă din focul care i-a modelat şi călit oţelul.

Îşi călcase pantalonii îndelung, fără cruţare, udînd cîrpa fumegîndă încă de fierbinţeala jilavă, fără să-i dea răgaz să se usuce de-a binelea, apăsînd cu toată

puterea în mînerul maşinei dogoritoare, participînd cu trup şi suflet la această trudă

dătătoare de migrene şi crampe musculare.

Apoi urmase problema "cărării", inedită pentru Mircea. Pînă atunci se pieptănase cu cărare la stînga, fără să ştie de ce anume şi fără să se preocupe dacă-i şedea bine sau nu. De data aceasta, însă, după ce-şi udase părul, tocmai cînd începuse să-şi aleagă maşinal cărarea, se oprise zăpăcit în faţa unei adevărate răspîntii de cărări. De ce la stînga, şi nu la dreapta sau la mijloc? Încercase deci cărarea la dreapta, la stînga, la mijloc, avînd mereu impresia că ultima îl dezavantajează mai grav decît precedentele. Îşi pieptănase părul pe spate, ca Dănuţ. Nu-l prindea! Avea fruntea prea mare! Descoperirea ei complectă îl stînjenea ca o indiscreţie, ca o fanfaronadă, ca un decoltaj... Revenise la vechea cărare, regretîndu-le pe celelalte.

Călcatul pantalonilor şi enervarea pieptănatului îl congestionaseră, învăluindu-i obrajii cu o flacără vestitoare parcă de furuncule...

De la două la trei se plimbase prin odăi, gata îmbrăcat, oprindu-se în faţa fiecărei oglinzi, alungat de fiecare dintre ele spre alta, cu speranţa dezminţită că

următoarea îi va fi mai puţin ostilă.

Era extenuat şi nu îndrăznea să stea jos din pricina dungii. În dezacord cu inima lui, timpul trecea încet, şi singura lectură posibilă era exasperanta lectură a orelor.

De obicei, migrenele lui Mircea erau precedate de obsesii muzicale, violent scandate de bătaia tîmplelor: refrenuri de operete, detestate; sau, mai ales, canţonetele populare fredonate de melomanii nocturni din Popa Nan. De astă dată, migrena se anunţase prin imnul regal: "Trăiască regele în pace şi onor etc..."

Întovărăşit de fanfarele migrenei monarhiste, la trei plecase de-acasă.

"Atunci ne-ntîlnim la patru..."

La patru fără zece pusese mîna pe mînerul portiţei din Pitar Moşu 20. Apăsînd mînerul, meditase, şovăise, îl privise cum se ridică din nou purtîndu-i mîna ― ca pe un înecat aruncat de apă ― şi plecase mai departe.

Nu era aşa de simplu cum îşi închipuise! Ca arhanghelul cu spadă de flăcări din faţa paradisului, în faţa portiţei din Pitar Moşu 20 era Panica. Panica de?...

"ridicol", răspunsese un gînd ironic.

Pînă la patru mai erau zece minute. Avea timp să se reculeagă.

"Atunci ne-ntîlnim la patru..."

La patru şi cinci vorbele Olguţei răsunau imperativ şi nerăbdător în mintea lui Mircea. La patru şi un sfert, aceleaşi vorbe răsunau dojenitor în inima lui Mircea.

Era o decepţie în accentul lor; la patru şi douăzeci, o mîhnire; la patru jumătate, o melancolie. De la patru jumătate Mircea nu se mai uitase la ceas. Regăsise în el tovărăşia celor doi ochi trişti, dulcea povară a vechii melancolii, sporită de alta nouă.

Încetaseră fanfarele migrenei, preocuparea de dungă şi cărare, tulburarea

vizitei de la patru.

Nu se schimbase mai nimic. Odinioară purta în el tristeţa unei fetiţe necunoscute, căreia îi făcuse un rău involuntar: acum, aceeaşi tristeţă înviase, întîlnindu-se cu o altă tristeţă, dar amîndouă erau ale Olguţei...

"Atunci ne-ntîlnim la patru... Vezi, Mircea, te-am aşteptat şi n-ai venit!...

Vezi..."

Da. Vedea două lacrimi desprinse din ochii care păreau dominatori, dar care erau trişti... Numai el ştia secretul ochilor Olguţei: tristeţa. Ceilalţi o credeau veselă fiindcă rîdea. Dar el ştia cîtă tristeţă ascund ochii ei negri. Şi cum să nu ştie cînd din pricina lui era tristă Olguţa... Olguţa... Cînd îi spunea numele, simţea un tremur, o lungă risipire de lacrimi în inima lui.

Ar fi vrut să fie singur, în odaia lui, prin întuneric...

Vocea lui Herr Direktor îl deşteptă. Abia avu răgaz să fugă, adăpostindu-se îndărătul bisericii Pitar-Moşu.

Herr Direktor trecea însoţit de domnul Deleanu. Se duceau probabil la club.

Era tîrziu. Se uită la ceas: cinci.

"Atunci ne-ntîlnim la patru"...

Şi erau cinci!

Şi ― ciudat! ― vocea Olguţii răsunase obiectiv, fără nuanţe dojenitoare, triste sau melancolice.

Cum or să-l primească? Ce explicaţie va da? Cum se va prezenta?

Ajungînd în faţa portiţei, se îndreptă din nou, aruncînd o privire ostilă casei de peste drum, care-l privea cu toate ferestrele ei indiscrete, şi grăbi pasul. Casele din Pitar-Moşu îi aruncau sarcasme; trecea pe lîngă ele ca un laş printr-o alee de eroi.

"Bună-ziua, Dan. Ce mai faci? A! Nu eşti singur!"

Vorbea prea tare, nenatural; era prea gătit ― cine l-a pus! ― şi se roşea îngrozitor... Da. Intrarea aceasta imaginară era ridicolă ca a unui lacheu dînd buzna pe uşa monumentală, afectată apariţiei "contesei" aşteptată cu reverenţe, de nobila asistenţă, în aplauzele şi rîsetele publicului, care nici nu huiduie măcar.

"Salve, Dan. Ai musafiri? Nu ştiam. Te stînjenesc (de ce nu deranjez?). Plec.

Altădată. La bună vedere (de ce nu la revedere?)."

Acestea spuse cu un aer blazat de scriitor celebru, care nu poate suporta musafirii cînd vine la un prieten intelectual.

Fals! Odios de fals!

Ridică din umeri, exasperat. Un domn, braţ la braţ cu doamna, trecea pe lîngă

el.

― Numai proştii pot fi naturali! monologa Mircea.

― Mă rog?

O faţă cu ochi de revolver şi musteţi explozive îl măsură.