Un alb în care sînii sînt o mirare de vînt oprit, care te face să închizi ochii şi să-ţi dezmierzi obrajii. Un alb care e o lumină pe un joc de hulubi.
Şi toate amintirile adorară albul inocent în care adiau sînii.
Se pieptănase aşa cum îi plăcea lui. Cu cozile pe spate, ca o fetiţă care se duce la biserică lăsîndu-şi cercul acasă, rezemat de gard.
Părul cu miros de soare, vara!
Îi înnoda cozile subt bărbie şi-i săruta rîsul buzelor închise, şi-i spunea că are doisprezece ani şi că nu ştie să sărute fiindcă-i prea mică. Şi ea rîdea cu tremurul genelor plecate pe ochii verzi.
Şi-i despletea cozile.
"Acum am să le fac să rîdă!"
Le scutura, le-mprăştia, şi părul creţ rîdea în hohote de roş scînteietor.
Ş-apoi o săruta. O săruta pe ochi, ca să-i închidă. O săruta pe bărbie, ca să
deschidă buzele rîzînd. O săruta pe gură, ca să-l cuprindă de după gît cu braţele şi ca să-i vadă tremurul nărilor.
Şi o lua în braţe şi o strîngea ― luminoasă şi tremurătoare ca o stea de septembre ― şi nu-i venea să creadă că-i a lui.
Şi-o despuia atunci, ca să-i găsească trupul, şi sufletul din el să-l scuture.
Trupul acela îngrozitor de alb ― fermecătoare spaimă a trupului lui!
...Şi cînd simţea profunda bătaie de aripi a pasării de pradă care sfîşie adînc viaţa trupului, demonica bătaie de aripi a trupului fierbinte în goliciunea lui de flacără cărnoasă ― ochii lui Dănuţ priveau o pură faţă de fetiţă palidă, cu capul răsturnat pe spate, zîmbind cu uşoare tresăriri cerului în care vede îngeri...
Mînile lui Dănuţ erau reci.
...Dar acuma vedea la geamul de peste drum, o fetiţă cu bluză albă şi cozile pe spate, o adorabilă fetiţă a cărei gură buda ca o cireaşă, pentru cine ştie ce necaz mărunt şi graţios.
Cu o mişcare resemnată şi somnoroasă, Adina trase storul.
Dănuţ dădu din cap, şi nu se repezi, nici n-o strigă.
Nu. Iubea o fetiţă, şi sufletul era parfumul primăverii în livezi. Şi mînile erau candide ca un crin în mînile unei Madone.
Nu. Iubea o fetiţă care se ducea la culcare în bluză albă şi cozi somnoroase. O
iubea de departe şi era deasupra somnului ei ca o stea deasupra unei ape.
Trecuse o furtună şi un zbucium adînc... Trecuse?...
Îşi şterse ochii. O iubea atît de mult că plîngea zîmbind storului tras.
...Îi bătea inima.
Despuiase o grădină de ultimii trandafiri albi, sărind gardul ca un hoţ, după ce pîndise îndepărtarea paşilor sergentului cu spinarea vigilentă.
Deschise poarta, cu trandafirii subt surtuc. Cînele nu-l lătră. Avea o coadă
amicală pentru Dănuţ.
A! N-avea cu ce să-i lege!
― ...?
Zîmbi. Îşi scoase batista şi cu ea înnodă cozile trandafirilor de clanţa uşii.
Şi fugi emoţionat, ca un îndrăgostit, după ce-a avut temeritatea să dăruiască
flori casei în care e somnul fetei pe care o iubeşte de departe.
*
― Mata ce spui, Mihăiţă?
― Cum vrei mata, Catinca...
Aşa îşi vorbeau unul altuia părinţii lui Mircea Balmuş. Erau moldoveni din Ieşi.
"Cum vrei mata, Catinca" nu era o formulă de politeţă sau de comoditate casnică, ci o recunoaştere blajină şi mucalită, delaolaltă, a energiei Catincăi, înzestrată cu cei mai frumoşi ochi din tinereţea lui conu Mihăiţă şi cu o voinţă în armonie cu focul ochilor negri.
Tot ce făcuse conu Mihăiţă de la logodnă încoace, vroise cucoana Catinca. Şi avea voinţa norocoasă. O singură dată, totuşi, voinţa cucoanei Catinca...
Şi acum regreta. Regreta aerul curat ca apa din pivniţă pentru dulceţile de vară; regreta belşugul de verdeaţă care transformă unele cartiere ieşene într-un fel de livezi în care casele-s un fel de stupi mai mari; regreta priveliştea dealurilor Galatei şi Cetăţuiei, şi căsuţa bătrînească ― singura ei zestre ― cu ceardac, grădină şi amintiri, din strada Palladi; şi vaca de la care avea lapte bun pentru sănătatea lui Mircea; şi accentul moldovenesc al prieteniei de acolo; şi liniştea Iaşului, şi ieftinătatea lui...
Cu doi ani în urmă, solicitudinea distrată a unui ministru de justiţie oferise preşedintelui secţiei a II-a a Tribunalului Iaşi un loc de consilier la Curtea de apel din Bucureşti.
