― R.M.S., adică Minodor Stratulativ plus R. R. e de la mine.

― Cine-i acest caraghios?

― Nu-i de loc caraghios, să mă ierţi! Licenţiat în drept, secretarul lui papa; un preafrumos june ― un Pelleas, în stilul tău.

― Şi ce-i cu el?

― Ascultă cu răbdare ş-ai să vezi. Vra să zică îi spun Monicăi: junele R.M.S. e cupidonizant faţă de tine. Răspunsul: "Nu! Serios?" Întocmai ca tine. Ascultă, Benjaminule, un aforism: numai oamenii glumeţi vorbesc serios. De asta-mi place

mie Caragiale, şi ţie nu.

― Serios, Olguţa, îi face curte Monicăi?

― Serios, foarte serios, arhiserios. Dacă vrei, mă jur.

― Şi Monica?

― Monica? Monica-i Monica! întreab-o.

― Şi-l cheamă Stratulativ?

― Plus Minodor.

― E ridicol.

― Numele, el nu. Şi după cum ştii, omul face numele.

― N-are nici-o importanţă! Da-mi pare aşa de curios să ştiu că cineva îi face curte Monicăi!

― Nu-i curios de loc. Cînd e aşa de frumoasă! îi face curte tot Iaşul. Aş putea face un catalog cu numele admiratorilor.

― Poate! Da mie-mi pare curios .... Orice mi-i spune tu, n-o pot vedea pe Monica între oameni. Eu o văd la noi la Medeleni, cu noi, în livadă. N-o văd pe Monica decît la o parte de lume, ca o icoană, ştiută din copilărie, pe acelaşi părete alb, în aceeaşi odaie tăcută...

Cu mînile în buzunar, Dănuţ se plimba prin odaie, agitat. Olguţa muşca dintr-un covrig.

― ...Uite, urmă Dănuţ, numai fraza aceasta: "Minodor Stratulativ îi face curte Monicăi", e jignitoare...

― Jignitoare? Pentru cine?

― Pentru Monica.

― Nu se ştie! Asta numai ea poate s-o spună.

― Nu. Din alt punct de vedere, din punct de vedere estetic. Pe tine nu te...

jigneşte...

― Iar?

― ...nu te supără noţiunea aceasta mondenă, frivolă, "a face curte" alăturată de numele Monicăi?

― Dragă Metaforel, expresia "a face curte" e incomplectă. E întreagă, şi poate fi discutată numai atunci cînd îi adaugi şi persoana care face curte.

― Nu, Olguţa. Şi numele acesta Monica, şi... sora noastră...

Olguţa zîmbi.

― ...care-l poartă aşa de firesc, ca ceva religios. "A face curte", alături de cuvîntul Monica, e o impietate, o dezarmonie, ca o cutie cu fard alături de o evanghelie.

― Scrie-i Melizandei că eşti jignit de succesele ei şi că alături de numele ei nu admiţi decit cuvîntul "dragoste": asta-i ideea, nu?

Dănuţ se înroşi şi se întoarse cu faţa spre fereastră.

Olguţa-şi reluă scrisul.

"Dragă mamă,

Degeaba te superi. Neculai nu-i nici stilat, nici meloman. Oricît i-ai spune să

nu intre într-o odaie fără să nu bată la uşă, el va intra; şi oricît te vei enerva că tederanjează de la pian cu discursurile lui, el te va deranja. Dar de data aceasta, fie,că face ― cum se spune în stil democratic. O compoziţie de-a Olguţei ― avînd ca

temă "cum este şi ce face Benjaminul" ― atîrnă mai greu, chiar într-o inimă

fanatică, decît o sonată de Beethoven..

Cum este Benjaminul? Mare şi frumos.

Ce face? Bine, merci.

Ce-ai spune, mamă dragă, dacă, urmîndu-ţi sfaturile, după aceste două

concise răspunsuri, m-aş iscăli? Vezi, mamă dragă, că uneori e mai utilă in-suportabila limbuţie a Olguţei decît muţenia scumpă la vorbă şi la scris aBenjaminului.. ."

― Olguţa, ce scrii tu de-atîta vreme?

― Pardon, pardon! îl opri Olguţa acoperind scrisoarea cu mîna. Fii discret, Metaforel!

― De ce nu-mi arăţi?

― Fiindcă nu se poate.

― Olguţa!

― Ce-ai păţit!

― Evrika! Tu scrii, răspică Dănuţ accentuat, sărutînd-o pe amândoi obrajii.

― Stop! Stop!... Ei, da, scriu.