Des menthes reposantes.

Dis, mon pauvre coeur,

Quel est ce seigneur?

Car voici taplainte.

Voici ta douleur...

Ou est la douceur?

Ou est ton seigneur?

Oh! printemps navrant

Sans joie, ni fraîcheur!

Mon amour, mille ans

Blanchissent ton printemps"44...

Reluă scrisoara către Adina. Reciti: "Diseară am să vin mai tîrziu"... Şterse.

"Poate să trec o clipă pe la tine în timpul zilei. Aproape sigur. Aşteaptă-mă."

Minţea. Dar vroia să fie sigur că toată ziua îl va aştepta pe el, numai pe el... Ce mizerie!

"Mon amour, mille ans

Blanchissent ton printemps..."

Închise plicul.

Îi scria Adinei în fiecare zi, uneori de-acasă, alteori de la şcoală, pe pupitru sau subt pupitru. Îi scria în fiecare zi, deşi în fiecare zi o vedea. Dar pentru ea era mereu bogat. Sufletul îi trimetea cireşe, cofiţe cu fragi, mere copilăroase, renclode toropite şi prea-dulci piersici, grele ca inima cînd buzele se topesc sărutate. Pentru ea, sufletul lui Dănuţ avea necontenite crînguri, păduri şi livezi, în care amintirea trupului ei se prefăcea în fructe cu parfum candid sau pătimaş.

De ce se ridicase, ceaţă, între scrisorile de-atunci şi cele de-acum, ziua cea urîtă

cu blestemul suferinţei, al îndoielii, al spaimei?

Scrise adresa. Ascunse scrisoarea în fundul saltarului.

Venise Olguta! Venise Olguţa! O auzea cîntînd...

"Monica, de ce n-ai venit şi tu? Ce întreagă mi-ar fi fost bucuria ştiindu-te cuOlguţa alături de mine, aici.

Azi dimineaţă m-am deşteptat cu Olguţa. Intrase ca o glumă înveselind odăile.

Tu ai fi fost olumină, olumină aurie şi scumpă, cum sînt acelea din noapteaÎnvierii, pe care le aduci acasă ocrotindu-le cu mînile. O lumină pe care o aprinzi 44 Stăpîne! Stăpîne / Pe tîmpla-mi fierbinte / Dulce umbră-mi pune / De mintă

s-alinte. // Inima mea, spune / Cine-acest stăpîn e? / Că iată cum plîngi, / Iată-ţi doru-anume... // Unde-i bucuria? / Unde-i senioria? / Primăvara-i grea, / Tristă, vai, pustia! / Anii, mii, iubirea mea, / Albesc primăvara ta (fr.).

în zilele de furtună, de spaimă, de primejdie, ca să te păzească, să te însenineze.

De ce n-ai venit şi tu, Monica, la fratele tău Dănuţ? Ce zi minunată ar fi fost!

Noi trei împreună! V-aş fi pregătit eu singur ceaiul, baia, florile care vă plac. Cesărbătoare pentru mine să vă primesc eu, să vă îngrijesc eu, să ne facem de capîmpreună, să nu dormim toată noaptea ― cu cafele negre ― să hoinărim prin Bucureşti, să vă însoţesc prin librării şi magazii de vechituri!

Te-aş fi pieptănat eu, Monica, n-am uitat..."

Îşi trecu mîna pe frunte. Şterse cu dungi groase, opace, ultima frază. Oftă. Se aplecă din nou asupra scrisorii.

"Lipsata e o tristeţă, care a intrat în casă o dată cu bucuria venirii Olguţei.

Oare te-ai schimbat, Monica? Am avut onedumerire văzînd-o pe Olguţa. Acrescut şi s-a făcut frumoasă deodată. Şi frumuseţea ei are pentru mine cevanecunoscut, enigmatic. Înainte, anul trecut chiar, Olguţa erasimpatică, vie, darcopilăroasă, deşi ne teroriza pe amîndoi. Mai că n-am recunoscut-o! Nu ştiu deunde vine schimbarea. E tot aşa de veselă ― chiar acuma o aud şuierînd în odaia de baie, pînă mai adineaori a cîntat ― e tot aşa de teribilă, şi totuşi s-a schimbat.

Îţi mărturisesc că după ce ne-am bătut cu perne ― ştii cum mă deşteaptă Olguţa!

― după ce mi-a dat răgaz s-o privesc, s-o văd mai bine, mai că nu-mi venea s-o sărut, s-o tutuiesc. Îmi venea să-i sărut mîna respectuos. Noroc că Olguţa-i tot Olguţa! Ar fi fost penibil, odios, imposibil să fim ceremonioşi, jenaţi, străini.

Cum eşti tu, Monica? N-am să te mai recunosc? Nu. Nu se poate, Monica. Ştiu,aş putea spune că aud cum creşte frumuseţea ta mai deplină, mai profundă, maipură, ca acordurile ariei de Bach.

Dar tu, Monica, vei fi cum ai fost întotdeauna pentru mine, simplă şi clară caun buchet de violete într-un pahar cu apă limpede, pe masa odăii unde-i copilăriamea,

Dănuţ."

*

Olguţa-şi făcea corespondenţa la biroul lui Dănuţ.

Era îmbrăcată într-un halat de baie cu ţesutul roş şi creţ ca al garoafelor de pe birou. Îşi pieptănase de o parte şi de alta a cărării la mijloc părul lins, compact ca două aripi de oţel arcuite, bombat pe tîmple, pieptănătură care da trăsăturilor trufia ageră a tinerilor voievozi cînd primeau călări prada steagurilor duşmane. Dar faţa zîmbea mereu, gata să rîdă cu hohote. Şi clămpănitul papucilor arăta pofta de mişcare a trupului biciuit de duş, de răceala apei şi de propriul său neastîmpăr.

"Ia sama, Melizando! Scrisoarea mea protestează violent. Uită-te bine la ea pemasă, acolo unde ai azvîrlit-o ca să citeşti scrisoarea Benjaminului.

Adică de ce ceteşti întîi scrisoarea lui? E mai interesantă decît a mea? Nu. Celpuţin aşa e politicos să-mi răspunzi. Conţine mai multe noutăţi agreabile tandreiMelizanda, decît a mea? Nu. Asta o afirm cu certitudine. Vei simţi, cetindacestea,cum vibrează scrisoarea în mînile tale.

Ce poţi afla din scrisoarea Benjaminului? Că azi dimineaţă a sosit Olguţa laBucureşti? Perfect. Dar asta o ştiai tu de ieri! Că venirea mea i-a evocat duioaseamintiri... ca nişte păsărele micuţe, îngheţate de frig, care încep să ciripească

drăgălaş cînd le încălzeşti în mînă?! Dar asta o ştii de cînd ştii că Metaforel eMetaforel!

Pe cîtă vreme eu îţi voi scrie ce-am văzut, ce-am auzit, ce-am dres şi ce-amfăcut aici, în casa Benjaminului. Vra să zică «ultima oră cu cele mai palpitanteştiri» o vei găsi în scrisoarea mea, nu în scrisoarea lui. Atunci de ce scrisoareamea stă pe masă, şi scrisoarea lui în mînile tale? De ce?

Ce-ţi poate scrie Benjaminul? Mă întrebchiar dacă din scrisoarea lui rezultă

cu claritate cel mai important eveniment al zilei de azi: sosirea mea. Cred că nu. Şiiată de ce..."

Muşcă rîzînd dintr-un covrig cu susan. Vedea enervarea şi exasperarea Monicăi la lectura balivernelor, ca şi cum ar fi avut-o în faţă.

Dar avea chef de glumă!