― Benjaminule, hai să-ţi văd apartamentul. Pînă acuma numai odaia de baie n-a rămas repetentă.

― Să nu-mi critici garsoniera!

― Că te omoară mama!

― Ce face mama? zîmbi Dănuţ.

― Te-aşteaptă... cum aşteaptă livezile ― de zarzări şi de meri, bineînţeles ―

toastul înspumat al primăverii, în stilul tău.

― Olguţa!

― Ce-i? nu-ţi recunoşti stilul?

― Te mai sărut o dată!

― Pupă-mă, Metaforel! Pe fiecare obraz am cîte-o procură: a mamei, a... Adică

numai mama mi-a dat!

Dănuţ nu mai avea astîmpăr. Prezenţa Olguţei răspîndea voioşii de argint ca trecerea unei sănii. Odăile erau pline de glume, de soare.

Olguţa încercase rachetele şi mingile. Un drive vîjîise peste balustrada terasei

― proclamată filet ― alungind definitiv pe Contesa fără nume mînă-n mînă cu Nae. Cîntaseră şi floretele mînuite de doi adolescenţi în pijama: pletele brune erau mai antrenate decît Metaforel.

Abia venit cu covrigii de la simigerie, Gheorghiţă fusese trimis la "Nestor"

după cataifuri. Aşa că Dănuţ singur pregătise baia Olguţei, scoţînd prosoape din dulapul gospodărit de mînile ,,medelenizate", cum le spunea Olguţa, ale lui Gheorghiţă. Tot Dănuţ, însoţit de Olguţa, scotocise prin odaia de baie de jos, căutînd o periuţă de dinţi nouă prin rezervele lui Herr Direktor al cărui sforăit însoţea cu arcuşuri de contrabas rîsetele înnăbuşite cu prosopul ale nepoţilor săi.

Acum, Dănuţ urca scara fredonînd un lied. Cumpărase de la o ţigancă un mănunchiu de garoafe ― numai roşii. Garoafele roşii erau florile Olguţei, încă de pe vremea lui moş Gheorghe. Şi Dănuţ vroia ca în toate odăile să lucească roşul lor ca un pavilion înălţat în cinstea Olguţei.

Se opri în ietac. Auzea ploiţa impetuoasă a duşului şi frînturile unui cîntec tineresc ― Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne42..."

Tineresc liedul, tineresc glasul, şi primăvăratec murmurul apei.

― Olguţa.

― Olguţa, ce cînţi?... Da! Asta-i dovada telepatiei! Închipuieşte-ţi că şi eu fredonam acelaşi lied.

O clipă, cîntecul încetă. Se auzi numai grabnicul foşnet al duşului. Olguţa rîdea mut, cu mănuşa aspră în mînă, cu picioarele în apă, cu tot trupul îmblănit de săpun.

Apoi din nou liedul răsună.

42 Şi roză, şi crin, şi columbă, şi soare (germ.).

Cu mănunchiul de garoafe în braţe, Dănuţ se aşeză pe marginea patului ascultînd.

...Uneori, la Medeleni, cînd erau singuri ei trei ― Olguţa, Dănuţ şi Monica ―

Olguţa cînta liedurile lui Heine cu muzică de Schumann, acompaniindu-se la pian.

Glasul Olguţei era mic, dar pur, neted, fără stridenţe, fără asprimi, natural ca rîsul, şi inteligent. Într-o noapte, pe cînd Olguţa cînta Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne... Dănuţ urmărise cîntecul ca şi cum ar fi fost al său. Şi o dată cu finalul ―

Sie selber, aller Liebe Wonne, ist Rose, und Lilie, und Taube, und Sonne43, ― ochii lui se ridicaseră spre Monica. Monica-l aştepta mai demult, cu ochii îndreptaţi spre el. Se roşiseră amîndoi, întorcînd capetele... În noaptea aceea de sfîrşit de vacanţă, Dănuţ scrisese:

"II était un petit pommier

Grave comme une mignonne Infante..."

"Monica!"

"Adina!"

Chipul luminos al "surorii merilor înfloriţi" se întrista blînd, şi brumele trecutului îi învăluiră cu treptata lor înserare.

Doi ochi verzi îl priveau... Dănuţ respiră adînc jarul pipărat al garoafelor.

Nu. Monica era sora lui, sora tuturor amintirilor copilăriei lui.

Aşeză gînditor garoafele, urmărit de glasul Olguţei. Trecu în birou, urmărit de parfumul garoafelor şi de glasul Olguţei.

"Dragostea mea e naivă ca fluierul unui păstor copil. De aceea zilnic îţi voispune că-mi eşti dragă, cu toată suflarea iubirii mele mereu înnoite, veşnicaceeaşi.

Ochii tăi mă urmăresc pretutindeni. În ei e tot sufletul meu, toată tinereţeamea; în adîncul lor verde, cu parfum şi răcoare de mintă, se adună zîmbetele meleşi zburdă ca nişte miei pe întăia luncă a dragostii mele.

Să nu mi-i iei, Adina. Să fie mereu ai mei. Să-mi fie luncă blîndă şi pătimaşă

dezmierdare a goliciunii mele.

Astăzi e casa plină de garoafe. E sărbătoarea roşie a sărutărilor nopţii. Aş

vrea să fiu o garoafă în mînile tale copilăreşti şi sălbatice,Dănuţ.

Diseară am să vin mai tîrziu..."

Îşi trecu mîna peste frunte, peste faţă. Un geamăt abia desluşit... De ce se temea? De ce spaime stranii îi îngreuiau sufletul ca şi cum, teluric, munţi crunţi s-ar fi înălţat acolo unde, limpezi, pluteau zările, munţi cu vastă suflare îngheţată?

Pe coperta unui caiet de notiţe, scrise repede, oblic, oprindu-se uneori cu faţa aplecată şi oarbă ca deasupra destinului:

Seigneur, oh! Seigneur!

43 Ea singură-i toată-a iubirii licoare, / E roză, şi crin, şi columbă, şi soare (germ.).

Sur mes tempes brûlantes

Poses la douce fraîcheur