"Quand j'ai bu du vin clairet
Tout tourne, tout tourne,
Quand j'ai bu du vin clairet
Tout tourne au cabaret"...
Sorbi din cafea.
― Oh! Stupid papagal! Gheorghiţă, spune să-l mute în casă.
Ticălosul!... A încercat să o îmbrîncească! În faţa lui!...
Din inimă, mînii după mînii se prăvăleau ca stîncile, îngreuind puterea pumnilor.
― Ticălosul!
Cum ar fi vrut să-l aibă în faţă ― cu floreta, spada sau pistolul ― sau ― da!
mai bine ― cu mînile goale. Să-l apuce de piept, să-l scuture, să-l zguduie şi să-l trîntească, să-l vadă prăbuşit la pămînt cu figura aceea inertă şi buhăită de păpuşă
fălcoasă din care se scurg tărîţele...
Sorbi din cafea.
Începu să colinde terasa cu paşi repezi, oprindu-se uneori ca şi cum s-ar fi izbit de un zid. Şi iar pornea, ferindu-se.
Cum poţi să iubeşti pe un astfel de om?... Nu. Nu se poate. Batjocoreşti
dragostea... Şi nu se poate.
Nu. Adina îl iubea pe el. Adina era a lui.
Îl acoperise cu trupul ei.
― Ticălosul!
Ea să-l apere pe el?... O mirare încîntătoare îi acoperi sufletul, încălzindu-i-l, ca acele izbucniri de soare în primăverile înnourate, cărora le întinzi mînile. Zîmbi.
O vedea mică, spăimîntată şi hotărîtă în faţa lui, acoperindu-l, ca o floare care vroia să fie pavăză: pavăza lui... împotriva...
Îi venea să plîngă. Era trist şi înduioşat... Se întîmplase ceva... Dragostea lui era ostenită...
Şi era uneori ca un ţipăt în el, ca un vaiet, undeva în adîncuri, ca deasupra unei vînători cu săgeţi tăcute. Şi o spaimă... Se întîmplase ceva... Ce se întîmplase?...
Adina era a lui, Adina îl iubea, îl acoperise cu trupul ei ― atunci ce se întîmplase?
Era o mîhnire în el, undeva în adîncuri, o spaimă, o singurătate, un frig...
Stinse lumina. Se aşeză într-un fotoliu. Aştepta... Aştepta să se întîmple ceva...
Să se întîmple o minune, cum aştepta şi cînd era copil... Să fie deodată Adina lîngă
el, fără s-o audă venind, fără să-i presimtă paşii, să fie lîngă el, în braţele lui, ca un vis care te face să tresari, să zîmbeşti şi să strîngi perna prin somn.
S-o simtă în braţele lui şi s-o alinte, să închidă ochii, să-şi rezeme capul de pieptul ei. Şi s-o audă ca prin vis, vorbindu-i în şoaptă:
"Dănuţ, nu s-a întîmplat nimic... Tu eşti un rău şi un prost, ai plîns, ne-am întristat amîndoi... dar ne-a trecut... Acuma sîntem amîndoi, unul lîngă altul..."
Şi s-o simtă în braţele lui, lipită de el, ca o floare a trupului lui, ca o floare răsărită din el, în care sufletul lor era parfum.
Fără de ea începea singurătatea; era o troiţă la răscrucile pustietăţilor.
O dorea, o dorea lîngă el, în braţele lui, şi era dor în ochii lui, în buzele lui, în obrajii lui, în mînile lui, în trupul lui, ca suferinţa sevei în tulpini frînte, cu floarea smulsă.
O trăsură se oprise la poartă. Tresări. Se repezi la marginea terasei, cu inima înnebunită de spaima bucuriei.
Adina?
Nu: Aneta.
Dănuţ oftă şi se încruntă. Era o dezamăgire în el: de ce nu venise Adina, cînd el o aştepta pe ea? Totuşi, venise Aneta, trimisă de Adina. Preajma unei bucurii îl făcu mîndru, demn, sever, ca cei care acordă audienţe faţă de cei care le cer.
Gheorghiţă urca scările în goană.
― Conaşule, o venit o duduie cu un belet. Întreabă dacă eşti mata acasă. Eu am zis că nu ştiu, zîmbi Gheorghiţă pe înfundate. Ş-am vinit să văd!
― Unde-i biletul?
