Tout tourne au cabaret..."
Coco cînta mereu, aninînd în ritmul aiurit, gîndul şi singurătatea lui Dănuţ.
Dacă l-ar fi întrebat cineva: "Ce ai, Dănuţ?" Ar fi răspuns ca un copil de ţară:
"Nimic... Mi-i jale"...
Dar nimeni nu-l întreba nimic. Şi asculta cîntecul papagalului, dus din tristeţă
în tristeţă, tot mai departe, în adîncul sufletului gol.
...Cine ştie pe ce vas cu pînze înflorite-n vînt sărat, pornind din cine ştie ce Insule Azore, Coco venise-odată pe o mare care-l legăna ― penaj de perlă, mugur tînăr şi mărgean ― rupt din verdeaţa şi azurul insulei natale...
Şi cine ştie ce matrod ― cu barbă de argint şi sare, şi ochi mărunţi, şi trupul mare, şi faţa cruntă, şi surîs naiv ― cîntase în clipe de singurătate şi alean un cîntec trist de veselie şi de vin.
Poate demult corabia se cufundase, cu pînze veştede; poate demult matrodul...
"Quand j'ai bu du vin clairet
Tout tourne, tout tourne,
Quand j'ai bu du vin clairet
Tout tourne au cabaret"...
Un cîntec vechi, cîntat de buze care-au fost, şi-un papagal care-l cînta mecanic, cu legănări de val şi amintire... Atît a mai rămas dintr-o corabie cu pînzele-nflorite-n vînt sărat, venind din cine ştie ce Insule Azore...
...Robinson Crusoe...
Într-un pod cu vechituri, demult, un copil plîngea cetind plecarea lui Robinson Crusoe din insulă. Plîngea sărutînd o cromolitografie prostuţă.
Copilărie cu miros de pod şi de livadă, de colb, de piersici şi de lacrimi!
Bucle de fetiţă...
Un copil care-ar fi vrut să fie o culoare în cromolitografia de pe coperta lui Robinson Crusoe. Un copil care vroia să nu mai crească, să rămîie mic, în pod, în cartea minunată.
Moş Gheorghe... podul... poveştile... şifoniera din ietac... cozile Monicăi...
Kami-Mura, Potemkin... Ileana Cosînzeana...
"Unu Ilă
Duduită
Eşti caş
Toporaş
Pe la...
Pe la..."
Nu mai ştia. Uitase.
Se cufundase tot, pierise tot ca o corabie venind din cine ştie ce Insule Azore.
Şi-atît mai rămînea: un glas mecanic, îngînînd, la fel cu papagalul, versul naiv, ciudat şi frînt, deasupra unei devastări de veci...
..."Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rostDe-mi ţin la el urechea şi rîd de cîte-ascult
Ca de poveşti străine?... Parc-am murit demult..."
Îşi strînse tîmplele în mînile reci.
Iar îşi auzea gîndurile vorbind singure, într-o tăcere superstiţioasă de ţintirim...
Iar răsărea sufletul din umbră, straniu ca propria faţă cînd şi-o privea noaptea în oglindă, cu ochii ficşi.
― Am să-nnebunesc!
Gheorghiţă aprinse lumina de pe terasă şi înaintă în cumpănă cu ceaşca de cafea.
Dănuţ îşi privi mînile, clipind. Zări o pată de cerneală pe deget. Îşi aminti de teză. Amintirile-i trecură vii prin inimă umplîndu-i pieptul cu stoluri de zvîcniri ca cerurile primăverii sau ale toamnei. Strînse pumnii.
― Ticălosul!
― Cini ti-o năcăjit, conaşule?
