― Cucu, cucu, cucu, cucu...

Cu glas de contraltă, cucul orelor de nouă ori cîntă cucu.

Vîntul legăna ritmic perdelele şi, ritmic, valuri de soare cădeau ca scînteieri de grîu în cadenţa coasei.

― Mircea, deznoadă-mi basmaua.

― Am adus, duduie, da nu pofteşti mata la cafea?

― Măndiţo, deznoadă-mi basmaua.

Măndiţa înlocui cu degete groase ― femeieşti totuşi ― timiditatea, stîngăcia şi spaima degetelor lui Mircea.

― Mai este apă?

Măndiţa se repezi la cană. Dar cana era strînsă convulsiv de mîna lui Mircea.

Începu să-i toarne apă în pumni. Era atîta veselie şi tinereţă în felul Olguţei de-a se spăla, că obrajii ei păreau că rîd ascunşi în palme, şi odaia toată rîdea în jurul ei.

― Prosop... Uf! M-am răcorit!

Din prosop, obrajii răsăriră proaspeţi ca din ger. Cucoana Catinca se aplecă pe marginea ferestrei.

― Poftim! Bine, oameni buni, se adresă ea lui Mircea şi Măndiţei, nu v-aţi priceput să scoateţi un prosop curat?

― I-a lui conaşu Dan, coniţă, se îndreptăţi Măndiţa.

― Hai la cafea. Poftim! De ce nu ţi-a dat frate-tău buclele?

― Fiindcă le are de la mama. În limbaj juridic, mama are nuda proprietate a buclelor, Benjaminul are numai uzufructul.

― Las-o pe mama! Hai la cafea... Hai c-o torn! răsună imperios glasul cucoanei Catinca.

― Mircea... Se apropie de el, privindu-l drept în ochi... ţi-am adus Au jardin de l'Infante... Cine-i Adina, Mircea?

Îi vorbea în şoaptă, confidenţial, alături de el. Erau deopotrivă de înalţi, dar Olguţa îl domina cu portul capului.

― Doamna Stephano?

― Doamna?

Mircea plecă fruntea, roşindu-se.

"Perechea Monicăi", gîndi Olguţa stăpînindu-şi un zîmbet.

― Cine-i doamna Stephano?

― O doamnă! suspină Mircea ca şi cum ar fi spus: "o catastrofă".

― Şi-atît?

― Daa... o doamnă.

― De ce-i face versuri?

― Îi face versuri?

"O! sfîntă candoare!" gîndi Olguţa cu sprîncenile ridicate în faţa sincerităţii clare, în obrajii lui Mircea, ca florile roşii la ferestrele caselor de ţară.

― Da. Află că-i face versuri.

― Eu nu ştiam! se scuză Mircea dezolat.

― O iubeşte?

Ochii lui Mircea se înăspriră, ocolind privirea Olguţei.

― Spune-mi, Mircea.

― ...Nu merită s-o iubească!

― De ce?

― E urîtă?

― E roşcată, îngînă Mircea cu o nuanţă pejorativă.

― Atunci e frumoasă?

― E mică.

― Ţie îţi place, Mircea? Am toată încrederea în impresia ta.

― Vai, duduie...

― Olguţa.

― ...uie Olguţa.

Cucoana Catinca apăru din nou la geam . Văzîndu-i alături, deopotrivă de bruni şi de înalţi, avu un zîmbet ― jumătate ironic, jumătate înduioşat ― şi se retrase ridicînd din umeri. Abia primise insistenta invitaţie a domnului Deleanu ca Mircea să-şi petreacă vacanţa la Medeleni.

― E deşteaptă?

― O astfel de femeie! zîmbi Mircea, cu dispreţul adolescenţei pure şi studioase pentru femeile frumoase, mai cu seamă cînd sînt şi uşoare.

― E artistă?

― Dan n-ar trebui s-o iubească! izbucni Mircea, roşind. A cunoscut-o astă-iarnă la patinaj pe această doamnă, şi de-atunci şi-a pierdut capul. Dar eu ce pot să fac, duduie...