― Olguţa, Hardtmuth!
― Pe mine nu m-ascultă! urmă Mircea, cu şuviţe de păr pe frunte, tot mai dezordonate. Bine că vine vacanţa. Nimeni nu-i mai fericit decît mine că Dan are să plece din Bucureştiul acesta...
― Ce ai cu Bucureştiul?
― Mata nu-l cunoşti!
― Mata îl cunoşti, duduie? zîmbi Olguţa cu sprîncenile ridicate. Hai să ne bem cafeaua. Să nu-i spui nimic Benjaminului. Dă-i cartea şi-atît. Ne-am înţeles?
Mircea rămase din nou singur, cu tunica destrămată în coate, pantalonii cu genunchi, părul căzut pe frunte, fruntea încreţită...
Era sigur mai dinainte că are să i se întîmple o nenorocire. I se-ntîmplase. Nici nu se mai miră. Se resemnase. Dar o turburare niciodată simţită pînă atunci îl stăpînea, căci în acea clipă aceiaşi ochi trişti care se închideau pe veci în sufletul lui
înviaseră mai mari decît îi visase, şi dominatori pe chipul celei ce rîdea în soare: nalt purtătoare a unui zîmbet.
Dar se întîmplase o nenorocire?...
― Unde mi-ai fost? răsună de-afară glasul cucoanei Catinca.
― Am vorbit oleacă cu duduia matale, răspunse Olguţa cu o moldovenească
ad-hoc.
Taximetrul plecase. Cucoana Catinca se întorcea de la poartă.
― Doamne, cuconiţă! gîndi Măndiţa cu glas tare, amarnică-i duduia asta: s-o mănînci, nu altceva!
― Aşa-s moldovencile noastre, Măndiţo.
Mircea intrase în casă şi se culcase din nou, îmbrăcat.
În grădiniţă, conu Mihăiţă îşi răsucea o ţigară. Zărind-o pe cucoana Catinca, îşi alintă mustăcioara,
― Ţi-o întors capul şi matale!
― Aşa noră mai zic şi eu, Mihăiţă!
― Cum vrei mata, Catinca! zîmbi conu Mihăiţă cu o ironie mai subţire decît musteaţa.
Dar cucoana Catinca redeveni cu energie gospodina încruntată.
― Măndiţo, de-acuma ne punem pe treabă.
― Atunci eu ies să ieu oleacă de aer, anunţă cu resemnare conu Mihăiţă, ridicîndu-se, cum făcea şi cînd începeau grijiturile.
*
― Allo! Allo! Hai, Nae; hai, Nae!
Nae respira delaolaltă ― răsturnat într-un fotoliu din grădină ― parfumul leguminos al dimineţii şi mirosul de cerneală tipografică şi de sublim al fasciculei 159 din Contesa fără nume, abia cumpărată de la chioşcul din Clemenţa.
La auzul "alloului" care anunţa oprirea unui automobil, îşi pături fascicula şi se îndreptă spre poartă cu demnitatea indiferentă a unui chelner în frac, deşi era numai în jiletcă vărgată .
― Bună dimineaţa, Nae. Acasă-i fecioru-meu, frate-meu?
― Vă salut, domnule avocat. Imediat... Ioşca, Ghiţă! Nu se mişcă, domle!
Ioşca, Ghiţă! bătu el din palme enervat, răsfrîngîndu-şi buza de jos.
― Hai, Ioşca! Hai, Ioşca!
Şoferul socoti oportun să intervină cu răgetul trompei. Coco delira.
Gheorghiţă şi Ioşca soseau în goană.
― Mata eşti, duduie?
― Chiar eu, Gheorghiţă!
― Sărut mîna, duduie. Da mare-ai mai crescut! Mai sî nu ti cunosc! Ci-are sî se mai bucure conaşu Dănuţ... Sărut mîna, cuconaşule. Bine-aţi vinit...
― Lasă, domnule! Mă, Ghiţă, mă, serveşte, mă, nu sta ca nărodu! Ce-aştepţi!
Mă, degeaba-mi stric eu pieptu cu voi! Taci, Coco!
― Cari-i bagaju matale, duduie?
― N-am bagaj, Gheorghiţă.
― Zău?!
― Zău.
― Iracan di mini! Zic şi eu ca prostu! Parcă n-o ştiu eu pi duduia Olguţa!
Domnul Deleanu ieşi din casă urmat de Nae.
― Gheorghiţă, şi Dănuţ doarme?
― Doarme, da îl sculăm noi.
― Dă-i pace. Miroase-a chef pe-aici!... Haidem la baie, Olguţa. Nu ţi-i poftă de un abur? Un abur uscat, adăugă domnul Deleanu văzînd lipsa de entuziasm a Olguţei.
― Da-i pregătesc eu o baie la noi, interveni Gheorghiţă. Zău las-o, cuconaşule!
― Rămîn cu menajeria, papa.
― Livănţică-livănţică-livănţică... Dă haine ― dă molii...
