Auzind desconsiderarea durerii prietenului său, Mircea avu o mişcare de revoltă. Herr Direktor îl luă de bărbie, zîmbind.
― Măi băieţi, nu vă supăraţi. Asta-i deosebirea între optsprezece şi patruzeci şi cinci de ani... Cînd încep insomniile gratuite, regreţi şi durerile, şi somnul
tinereţii... Dar experienţa moşnegilor e jignitoare pentru cei tineri: şi aveţi dreptate.
Zîmbetul lui Herr Direktor şi tonul ― de la egal la egal ― dezarmară complet pornirea lui Mircea. Revirimentul era aşa de vădit încît Herr Direktor îl privi lung.
― Mircea dragă ― iartă-mă că mă amestec ― un singur cusur ai tu, după
părerea mea: sufletul tău vorbeşte cu glas tare... Îl aude oricine, cu condiţia să
n-aibă vată în urechi. Şi fetele, dragă Mircea, aud extraordinar. Bagă de seamă!
Obrajii lui Mircea ardeau. Îşi plecase genele şi umbra lor răsfrîntă părea carbonizată subit de roşul intens al obrajilor.
Se înclină şi, muşcîndu-şi buzele, sui repede scările.
Herr Direktor îl urmări cu privirea, zîmbind amuzat.
― ...Tot îi bine cînd au ce auzi!
Gheorghiţă aştepta în hall. Văzîndu-l, Mircea întoarse capul şi trecu grăbit pe terasă. Ar fi vrut să fie singur pe lume: să nu-l vadă şi să nu-l ştie nimeni.
"Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine..."
Vra să zică... vra să zică... şi domnul Deleanu, şi Dănuţ... şi chiar...
"Dar nu-i adevărat", se apără sufletul rupînd şi îndepărtînd pe "chiar", cu spaimă şi pudoare, de numele care dezlănţuia vii jocuri de ape şi fugi de căprioare în suflet, şi pe obraji culori de rodie.
Se oprise pe marginea terasei, cu capul aplecat. Şi mînile, cu degetele întinse răsfirat în evantai, destăinuiau cu claritate gestul sufletului.
Nerostit, "numele" trecuse... Era departe... Bătăile inimii îl urmăreau... O
osteneală fragedă închidea florile sufletului...
Chipul lui Mircea avea conturul delicat şi zîmbetul ciudat în colţul gurii, al unor desenuri de Vinci. Părul brun, pieptănat cu cărare la o parte, îşi înclina şuviţele răsfirate pe o frunte dreaptă ca o înălţare. Linia obrajilor se subţia spre bărbie, suptă
parcă de zîmbetul necontenit ― zîmbet? ― care concentra faţa în jurul buzelor subţiri. Şi subt frunte, osteniţi de genele prea grele, ochii negri aveau evlavia gravă
a ochilor deprinşi să se închine la icoane în biserici nalte şi întunecoase.
"Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine..."
― Fiindcă roşesc uşor!
Şi se roşi din nou, fiindcă era adevărat.
― La revedere, Mircea! îi strigă Herr Direktor, urcîndu-se în automobil.
Spune-i lui Dan să nu m-aştepte la masă. Dacă vreţi vă trimit maşina să vă
plimbaţi.
― Nu, mulţumesc... M-aşteaptă acasă.
Şi ca să nu-l mai vadă ochii străbătători ai lui Herr Direktor, se ghemui pe un fotoliu de paie, la adăpostul balustradei cu trandafiri.
Huruiala claxonului silueta abrupt drumul automobilului spre Calea Victoriei.
"Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine..."
Cu un gest meditativ şi familiar, Mircea îşi scoase creionul din buzunarul de la piept, vîrî în gură capătul neascuţit şi începu să-l frămînte.
Acest tic al "şefului clasei" era notoriu în clasa şaptea modernă. În fiecare dimineaţă ― cu perseverenţa caracteristică glumelor şcolare ― apărea pe tabela proaspăt spălată, următoarea inscripţie:
"Aspru interzis fumatul... creioanelor!!!"
Aceleaşi trei semne de exclamare punctau entuziast gluma care provoca aceleaşi reflecţii şi aceleaşi rîsete.
― Cînd te vei retrage în Thebaida, scîrbit de cele lumeşti, îi proorocea Dănuţ, Dumnezeu va trebui să deschidă o librărie în deşert pentru alimentarea ana-horetului Creion.
Iar Olguţa, pusă la curent întîmplător despre deprinderea celui mai bun prieten al lui Dănuţ, într-o scrisoare îi adăugase o nouă poreclă.
"Transmite salutările mele, eminentului tău amic Hardtmuth No. 6.
No. 6 exprimă tăria de caracter a acestui supra-Hardmuth care roade latino, după cîte-mi scrii ― admirativ de altfel ― cu aceeaşi perseverenţă cu care roade creioanele. Eu prefer creioanele ― care într-adevăr au un gust delicios deşi mai puţin antic decît al latinei; gustul acesteia nu-mi convine, din care cauză cuvioasa Monica e obligată să-mi servească de juxtă-gramofon la oral, şi să-mi faciliteze plagiatul la teză.
Vive Valeque
