Se întoarse, o cuprinse în braţe şi o strînse, despletită şi ruginie. Îi sărută

fruntea, bătaia pleoapelor, gîtul care ispitea dinţii ca miezul alb al perlelor de chilimbar. Şi dezvăluind-o îi privi sînii, cuminte şi-mbunat, fiindcă erau miraţi ca deşteptaţi din somn. Apoi dezmierdă cu palmele rotunjite luminoasele lor curbe, săgetate de două mici reliefuri roze umbrite violet. Ş-apoi, închizînd ochii, alintă

respiraţia ondulată a sînilor, cu pieliţa subţire a încheieturei braţului...

Mîna Adinei îi acoperi ochii aprinşi.

― Cuminte, cuminte... Hai şi-ţi bea şocolata.

Şi luîndu-i mîna de pe ochi, se învălui molatec în lungul halat de baie care-i dădea o ciudată înfăţişare de călugăraş benedictin. Numai părul ardea dens, cum arsese de-a lungul nopţii, ca o torsă pe un întunecat galop în adîncuri.

― Nu, Dănuţ!

― Ba da.

Îi scăpă din mîni. O fugări. O prinse paralizată şi docilă din pricina rîsului. Îi adună părul ascunzîndu-i-l sub halat, o acoperi cu gluga, îngropînd-o cu obraji cu tot, pînă cînd nu mai rămase din ea decît gura, ca un boboc de garoafă, pe care buzele lui Dănuţ îşi pierdură suflarea, lăsîndu-l înflorit în umeda roşeaţă a sîngelui şi zîmbetului.

― Hai, Dănuţ rău, Dănuţ tiran, Dănuţ cu pleoape vinete...

Îşi acoperi cu palma buzele îndurerate. Dar pe deasupra mînii ochii rîdeau.

― Bea-ţi şocolata, Dănuţ.

Vorbea comic şi greu, ca cei cu figura îngheţată. Vorbele păreau prea voluminoase pentru gura ei micşorată, cu colţurile buzelor arse.

Dănuţ se aşeză pe pat, în faţa mesuţei de noapte. Adina veni lîngă el, supraveghindu-l atentă. Ea singură îi pregătise şocolata la flacăra de spirt. Şi, ca întotdeauna, Dănuţ era înduioşat văzînd-o gospodină pentru el ― şi-atît de mică, de fetiţă. Gesturile solicitudinei de mamă ― atît de cunoscute în răsfăţul de-acasă, dar nebăgate în seamă ― căpătau o drăgălaşă noutate cînd erau făcute de Adina pentru el. Odată îi cususe un nasture căzut, cu degetarul pe deget ― abia atunci observase Dănuţ hazul acestei minuscule căşti războinice ― cu mişcări iuţi, suple şi categorice, rupînd aţa cu dinţii, ferindu-se cu demnitate şi dojenindu-l convinsă

de cîte ori cerca să o sărute. Altădată îl badijonase cu iod în gît, iscusită şi severă ca

un hirurg, terorizîndu-l graţios, impunîndu-i apoi, cu sărutări şi încruntări, fularul în jurul gîtului, şi cu jurăminte teribile, respectarea precauţiunilor pe care i le dicta amănunţit. Altădată îi făcuse o pijama, supunîndu-l neîndurată la canonul

"încercatului" repetat, pînă cînd, extenuat, se prefăcuse că pleacă trîntind uşa; întorcîndu-se în vîrful picioarelor, o găsise plîngînd cu suspine copilăreşti, în tactul maşinii de cusut, pedalată energic.

Toate aceste scene deveneau vignette înduioşătoare în amintirile dragostii lui.

― Mîne ce facem, Dănuţ?

― Adică azi!

― Aşa-i!

Bufniră de rîs.

― Tare mai sîntem răi!

Rotindu-şi podul palmei prin părul lui Dănuţ, Adina îi înstrugură capul de bucle.

― Adina, apleacă-te.

― Pentru?

― Bea.

― Îm!

― Bea.

Îi apăsă capul înspre ceaşca lui cu şocolată.

― Nu mi-e poftă, Dănuţ, se scutură Adina cercînd să-i scape.

― Ba da. Te rog... Sărută-mi şocolata.

Îşi muie buzele.

― Spune ce facem azi, Adina?... Adina, ia uită-te la mine!

― Ce-i, Dănuţ?

― Nu, nu. Nimica. De ce te-ai speriat?

― De ce m-ai privit aşa? îl întrebă ea precipitat, cuprinzîndu-i obrajii. Îs urîtă?

― Nu... Ai musteţi de şocolată. Şterge-te.

Începu să-şi bea şocolata, pe gînduri.

O amintire veche, foarte îndepărtată, acoperise vioi ca o roşeaţă în obraji, clipa de faţă. Tot aşa: Se sculase de cu noapte. Pleca la Bucureşti, la liceu,.. Inima grea, de toamnă... Tăiase părul păpuşei Olguţei, buclă cu buclă, şi-i făcuse şi musteţi cu creionul din plumiera de lac japoneză... Păpuşa cu păr blond... Păpuşa din pod, din lada cu jucării.

Oare-o mai fi păpuşa din pod?... Îi era dor de ea ca de ceva viu... Ca de-o iubire din altă viaţă... Podul era plin de colb şi aţe de păianjeni, şi păpuşa avea o rochiţă

de mătasă albă şi capul prea mare fiindcă era tunsă ca o fetiţă convalescentă după

febră tifoidă... Zîmbi păpuşei din pod. Zîmbiră amintirile din îndepărtarea înduioşată a anilor...

Întoarse capul spre fereastră. Zorii se colorau delicat în roz şi albastru, ca şi cum ar fi trecut pe cer stoluri de ibişi şi flamanzi, lăsînd fulguiri.

― Dănuţ! Unde eşti, Dănuţ?

Ochii Adinei erau verzi ca două ciudate cristale de sevă. Privirea lor învăluia sufletul în miros de ierburi după ploaie, de muguri cruzi, de pămînt desţelinat, de vînturi ameţite în păduri cu violete. Privirea lor înseta buzele şi nările. Subt verdele lor ― foc umed ― trupul devenea gol şi păgîn.

― Adina, de ce te iubesc atîta?

― Mă iubeşti, Dănuţ?

― Nu eu. Tu, tu mă iubeşti?

Şi fără să aştepte răspuns, cuprinse în braţe trupul iubit, trupul apropiat, trupul de subt ochii, nările şi buzele lui ― în care sufletul era depărtat ca o stea oglindită