― ...Sus aşteaptă conaşu Tonel...
Un zîmbet, prizat de nasul ascuţit, îi aprinse mustăcioara blondă. Auzind numele celui care-i aştepta, Mircea ridică din umeri şi din sprîncene.
― ...Am pregătit de ceai.
― S-s-s-salve, mă! U-u-unde-aţi şt-tt-terso?
Dănuţ schiţă un semn de salutare spre Tonel şi intră în ietac, docil, împins uşor din urmă de mîna lui Mircea.
Tonel, "Tontonel" sau "Mototonel" ― calambur onomatopeic derivat din substantivul, detunător şi vertiginos, motocicletă ― avea o rondă faţă de măr domnesc, pe care un copil ar fi desemnat, primitiv cu cărbunele ochii, sprîncenele şi mustăcioara lineară. Bîlbîia, împodobind cu triluri cacofonice, orişice silabă, dar era impermeabil: zeflemelele şi poreclele colegilor dintr-a şaptea modernă, şi chiar ale "puştilor" din cursul inferior, nu-l atingeau.
― Ş-ş-ş-şi ce? B-băiat frumos s-s-sînt; suc-c-c-ces la dame am!
Tezele cele grele i le făcea Mircea sau Dănuţ; de oral era exonerat, cu excepţia matematicilor, obiect din pricina căruia fusese lăsat de două ori repetent în cursul inferior şi la care era corigent îndeobşte în cursul superior. Avea în schimb o tunătoare voce de bariton utilizată de direcţia "Liceului Lazăr" la producţii. Tonel o mai utiliza şi pentru "cu-cuceri-rea damelor".
Se "înamorase" de trei fete deodată ― avea lirismul plural ca şi silabele ―
vecinele lui Dănuţ, şi venea zilnic pe terasă ― cu tunică de postav cloche, pantaloni de tenis, tot cloche şi guler de-o înălţime eroică. De-acolo le pîndea galant, aruncîn-du-le cîte trei trandafiri sau alte flori de sezon şi frivolizînd gestul benedicţiunii ortodoxe prin executarea unor "bezele" cu trei degete, pînă cînd însera sau pînă cînd îl expulza "bu-bucherul de Balmuş".
― M-m-mă Balmuş, ce-ce-ce porc pa-pa-pa-papa-galul ăsta! Si-sictireşte, mă, c-c-c-ca un porc! A-a-aud f-f-fetele, mă! S-s-strică p-p-pontul lui Tonel, mă!
― Tonel, du-te acasă şi învaţă pe mîne... Ai să rămîi repetent, Tonel! adăugă
Mircea văzîndu-i grimasa sceptică.
― D-d-de ce, mă?
― Fiindcă avem teză la istorie şi nu ştii o iotă.
― D-d-d-da ştie Balmuş! făcu din ochi Tonel.
― M-am săturat! gesticulă exasperat Mircea. Nu te mai las să copiezi! Du-te şi-nvaţă odată! Eşti om bătrîn! Nu ţi-e ruşine!
― S-s-s-serios, mă!
― P-pe-pe-pe-pe parola ta?
Mircea ridică din umeri.
― A-a-a-atunci s-ss-ss-să nu mai vorbeşti cu mine!... C-cc-cc-copii eu de la Deleanu! Ce-ce-ce crezi tu, m-m-mă H-h-hardtmuth? mai aruncă el din pragul scării, agitîndu-şi şapca bufantă.
Ceaiul era pregătit pe terasă. Samovarul aprins părea că rîde cu hohote în faţa paharelor.
Mircea intră în ietac.
― Dan...
― Unde eşti, Dan?
Nu-l vedea din pricina penumbrei dese: obloanele ferestrelor erau închise.
Dănuţ şedea pe marginea patului cu umerii plecaţi şi mînile uitate pe genunchi ca o carte deschisă pe care se lasă noaptea.
― Mircea...
Se opri mirat, neştiind ce să mai spuie.
― ...Ce-avem pe mîne?
― Teză la istorie... Vrei să învăţăm?
― Da, articulă distrat şi maşinal Dănuţ.
Şi deodată se ridică săltat, îşi cuprinse obrajii cu palmele, privi sperios toată
încăperea; ochii i se dilatară treptat ca într-o zvîcnire de coşmar.
― Mircea! răsună glasul sugrumat.
Mircea simţi un fior rece de-a lungul spinării.
Dănuţ începu să-şi clatine capul cu o deznădejde care nu mai încăpea în bătăile inimii şi ale tîmplelor. Faţa i se încreţi crispată, transfigurîndu-se în mască. Ochii i s-adînciră. Buzele supte, se-ncălecară.
Se prăbuşi pe pat, plîngînd cu hohote mari.
Răsuna în uşă, mai demult, o bătaie stăruitoare; auzind-o, Mircea întredeschise uşa, mascînd cu trupul încăperea.
― Gheorghiţă, nu mai luăm ceai, şopti el ca dintr-o odaie cu moarte. Strînge tot. Lui Dan nu i-i tocmai bine. Nu mai primi pe nimeni.
