Domnul zîmbea ironic, trăgîndu-şi maşinal manşetele. Revăzîndu-l, după o tăcere în care inima se prăbuşea cu fiecare bătaie, Dănuţ izbucni, cu pumnii încleştaţi.
― Ieşi afară!
― Tinere! Mi se pare că nici proprietar, nici chiriaş nu eşti!... Ori poate mă
înşel? adăugă el potrivindu-şi monoclul cu un zîmbet strîmb.
― Ieşi afară!
― Tinere!
― Ieşi afară! răspică Dănuţ c-un fel de stranie implorare în glas.
― Ieşi dumneata, dacă nu-ţi place compania mea!
― Ieşi afară! gemu Dănuţ, tremurînd. Te-am insultat. Trimite-mi martori. Mă
numesc Dan Deleanu, strada Pitar-Moşu, 20.
― Bravo, cavalere! Dar după cîte văd mai ai o adresă: la liceu! Hai? Acolo nimeresc mai uşor!
― Laşule!
― Mucosule, adu-ţi aminte că ai urechi fragede!
― Ramolitule!
― Afară, neruşinatule! zbieră domnul, înaintînd spre Dănuţ cu braţ răzbunător.
Dar înainte ca să-l fi ajuns, Adina îl acoperise pe Dănuţ cu trupul şi cu braţele.
― Nu-ţi dau voie! Afară din casa mea! Afară!
― Casa dumitale? Aha!
O îmbrînci în lături cu toată puterea şi, brutal, după întăia victorie, îl înşfăcă pe Dănuţ de tunică.
Dănuţ îl măsură adînc şi smuncindu-se îndărăt, îl pălmui din două părţi, scurt, formidabil. Monoclul căzu. Pecetluit cu o roşeaţă care evoliţa spre vînăt ― pe amîndoi obrajii ― domnul se uita la Dănuţ ca la mîna dentistului după ce ţi-a scos măseaua.
Urmă un scurt răstimp de tăcere, ca după explozii. Revenindu-şi în fire, domnul se repezi la Dănuţ suflînd astmatic, cu pumnii ridicaţi. Un pumn în plin piept îl aruncă la pămînt.
Adina cu pumnii în gură şi ochii măriţi de spaimă, ca ai copiilor cînd se deşteaptă din somn auzind stafiile care umblă în pod, tremura, ghemuită în părete, cu ochii la Dănuţ, pe cînd domnul, de jos, îşi relua monoclul şi-şi pipăia nodul cravatei indemne, cu aerul corect şi grav al celor răsturnaţi de o trăsură, cînd îşi iau din nou în primire demnitatea.
― Ieşi afară! răsună glasul lui Dănuţ ca un refren automat.
Domnul se ridică tuşind. Se grăbi spre vestibul, tamponîndu-şi fruntea cu batista. Dănuţ îl urmărea cu o privire de supravieţuitor al unui cataclism. În capul gol un singur gînd răsuna, tenace şi absurd: "Să nu-şi uite ceva; să nu-şi uite ceva"...
De două ori răsună metalic cheia răsucită în broasca uşii de dinafară. Apoi, o voce înecată de tusă, în falset.
― Peşte...
Uşa pocni, pălmuind tăcerea.
Dănuţ porni spre ietac. În faţa uşii se opri mirat. Se întoarse îndărăt. Se opri, zăpăcit, distrat, cu un tic în colţul buzelor.
Cu gîtul aplecat, porni încet spre sofragerie, călcînd prin cioburile inimii lui.
Adina îl urmă, furişîndu-se pe lîngă zid. Un papuc îi căzu din picior. Îl lepădă şi pe celălalt, urmîndu-l pe Dănuţ, desculţă ca o penitentă.
― Dănuţ! răsună duios şi plîngător glasul din urmă.
Întoarse capul. O văzu spăimîntată, cu ochii încremeniţi şi îngheţaţi, cu buzele tremurînd, cu umerii ghemuiţi, cu picioarele goale, aşa de mică-mică şi de dezarmată, că izbucni în plînset, hohotind, şi fugi.
*
― Opreşte la a treia casă... cea cu trandafiri, vorbi Mircea birjarului cu glas scăzut, făcîndu-i semn să cotească la stîngă.
Tăcuseră tot drumul în trăsura cu coşul tras, ca după o înmormîntare.
Mircea sări, strecură în mîna birjarului moneda pregătită şi, cu o solicitudine îngrijorată, întinse mîna lui Dănuţ a cărui faţă era blîndă şi distrată.
― Bonjourr... bonjourr... Hai, Nae; hai, Nae.., Sictirrr... Sictirrr...
Birjarul, cu biciul ridicat, rîdea cu hohote, privind cu capul întors papagalul al cărui glas de cocotă beţivă îl invectiva. La glasul papagalului răsări, în haine negre austere, cu chip tragic de cabotin scos la pensie, Nae, feciorul lui Herr Direktor.
Ţinea într-o mînă fascicola 155 din Contesa fără nume.
Se înclină protocolar în faţa băieţilor, oglindindu-le trecerea în chelia de un roz serviabil. Îi urmări apoi cu privirea, şi o severă surprindere îi adînci cutele care închideau în paranteză colţurile gurii: domnul Dan, fără de chipiu, cu nasturii de la tunică smulşi!
