― Mă duc.

Monica îl însoţi pînă la uşă.

― Lasă, Puiule, vine Olguţa degrabă.

― ...Monica, tu eşti bună, lasă-mă să dorm la ea în odaie... numai la noapte.

― Bine, Puiule, te las, zîmbi Monica.

― Da să nu-i spui, că după aceea iar mă face Cuţulachi! suspină Puiu izbucnind din nou în lacrimi.

Înfăşurîndu-se cu o mişcare hamletiană în pelerină, intră în odaia Olguţei.

Monica stinse lumina, îşi mută fotoliul în balcon şi, singură, rămase în noapte.

Revărsarea lunii împodobise cu fildeş vechi o coastă a cerului.

Iaşul durat din tăceri de biserici, intrase în noapte deplin. Nu auzeai nici glas de om, nici huruit de roţi, nici, răcoroasă, copita calului bătînd asfaltul. Uneori, în depărtarea Tataraşului, hămăiau cînii, ca la ţară.

Turlele bisericilor de pretutindeni şi plopii arătau cerul.

Luna se înălţa, urcuş de abur pe scări fără trepte, suiş lin, avînt neted ca în somn.

Parfumul teilor nu mai ştiai: coboară din stele? adie spre stele?

Luna se înălţa. Tot cerul era o vibraţie necontenită, ca aburit de-un tremur diafan de aripi de libelulă.

Luna se înălţa înclinînd argintiu zările, dezvăluindu-se tot mai albă, paloare din paloare, pe deasupra turlelor, pe deasupra plopilor, peste faldul dealurilor...

Se înălţa şi s-aduna o albă şi albastră sihăstrie în jurul ei, ca în preajma gîndului ş-a piscului înalt.

Se înălţa ca parfumul crinilor, ca o răcoare pe tîmple, ca un nimb pe creştet, ca o iluminare a frunţii, ca o deşteptare a vederii...

Se înălţa şi se umplea cerul de îngeri limpezi, de fum de tămîie ― albe şi albastre plutiri în tăria nopţii...

...Pînă cînd, în contopirea de alb şi albastru, de vînăt şi vioriu, de cenuşiu şi violet, de verzui şi sur, de lumină, şi umbră, şi penumbră ― noaptea fu ritm de văluri pe respiraţia unui trup, şi luna ― chipul acelui trup, chip atît de alb, de pur şi de iluminat, că în acea clipă, în marea singurătate a înălţimilor şi în limpezimea cerului, chipul lui Dumnezeu se arătă răsfrîngîndu-şi splendoarea în adorarea lunii.

*

De repetate ori ― cu un expresiv crescendo ― vecinul cabinei de wagons-lits, ocupată de domnul Deleanu şi Olguţa, bătuse cu pumnul în păretele despărţitor, intervenţie care înteţea rîsetele.

Domnul Deleanu cedase Olguţei o cămeşă de noapte cu motive naţionale, papucii ― prea largi pentru ea ― şi un halat de călătorie. Astfel îmbrăcată, Olguţa se aşezase turceşte pe patul de jos, domnul Deleanu, fără surtuc, guler şi cravată, pe strapontinul din faţă.

Pe măsuţa dintre ei, cofiţa de fragi, cumpărată de la Bîrnova, se învecina cu pachetele de şocolată şi nelipsita sticluţă Cherry-Brandy cu două pahare: al Olguţei umplut pe sfert.

Trenul intră în gara Vaslui. Zărindu-l pe domnul Deleanu, doi domni care soseau încercuiţi de tregheri cu bagaje se opriră cu braţele deschise şi figuri beate:

― Tu, Iorgule!

― Eu, Iancule!

― Şi noi mergem la Bucureşti, solo! Organizăm o partidă monstră! Al nostru eşti! Avem şi un vinaţ!

― Regret, dragă! Călătoresc cu fiică-mea.

― Ei, şi?

― Ei, iaca!

― Aa... pardon! Noapte bună!

Trenul porni urmărit de privirile elitei vasluiene pentru care trecerea trenului era un pretext de întîlnire şi un prilej de găteală.

Şi din nou, vecinul cabinei cu cofiţa de fragi bătu în părete cu exasperare, cu furie... dar şi c-un fel de resemnare, auzind efectul ilariant.

― Lasă-i, nene! Or fi în voiaj de nuntă! mormăi patul de sus, deşteptat din somn, cătră mahmureala patului de jos.

III

ESCAPADA OLGUŢEI

Orgiacă, dragostea pisicilor răsunase de-a lungul nopţii de vară, modulînd subt tremurul stelelor uui-tul vîntului de pustă, scîncetul primordial al pruncului, geamătul gutural al femeii cu dinţii încleştaţi, bocetul solitar al geamandurii şi furtunile melodice ale violinelor.

Apoi, ca din milenii, cu creste roşii, trîmbiţaseră cocoşii.

Ultimele stele se stinseră vibrînd clar în paloarea viorie.

Străzile şi trotuarele erau albe ca de argint mat. Sergenţii de noapte dormitau, lăsînd să se deschidă şi să vegheze singuri ochii inocenţi ai zorelelor.

Plutea înfricoşarea unei tăceri fragile, pe care curînd avea s-o sfarme întăia huruială de roţi municipale.

Făcîndu-şi cu degete automate nodul cravatei, Dănuţ se aplecă afară peste marginea ferestrei. Simţea zorii, fără să vadă zarea lor pură, avînd senzaţia de frăgezime pe care-o ai într-o casă cu ziduri străvechi cînd ştii că într-una din încăperile ei o fată se dezbracă încet, iluminînd oglinzile cu proaspăta şi sperioasa

ei nuditate ― rumenindu-le cu focul obrajilor atunci cînd ochii îndrăznesc să

cuprindă trupul gol...

Dar zorii erau departe.

Vedea numai ziduri de case pretutindeni, ziduri subt care horăia somnul orăşănesc, prăbuşit, greoi, umilitoare parodie a morţii.

Dori Medelenii cu ochii, cu nările, cu urechile... Medelenii vacanţelor şi ai copilăriei. Deşteptările cu zvonirea livezii la căpătîi şi zorii la ferestre, ca tufe de pomuşoară coaptă în livadă. Înălţimea de zbor a cerului spre care-ţi vine să fluturi batista. Salturile lungi ale dealurilor gonite de vînătoarea cerească a soarelui...

Două mînuţe, încă jilave de apă, îi acoperiră ochii.

― Unde fuge copilul meu? şopti Adina în urechea lui, îngreuindu-i-o cu cercei de sărutări.

Nu-şi putu stăpîni bătăile inimii. N-o văzuse doar cîteva clipe, şi parcă o regăsea după o despărţire.