― Tu crezi c-o iubeşte pe domnişoara Adina. Perfect. De ce?... Răspunde!

― Fiindcă i-a făcut versuri?... Răspunde!

― Mai întăi nu i-a făcut versuri. A făcut o poezie şi a dedicat-o domnişoarei Adina. Asta-i mania şi vanitatea celor care fac versuri: să le dedice lui Dumnezeu, patriei, sau măcar unei domnişoare. Dar versurile nu-s scrisori! Şi nici scrisorile nu trebuiesc luate în serios! Dar versurile! Dacă era trist din cauza acestei domnişoare, îi scria o scrisoare, sau nu-i scria de loc, îşi pierdea pofta de mîncare, slăbea... De unde! N-ai văzut ce scrie Gheorghiţă? Că a avut un gutunar, da i-o trecut! Vra să

zică Metaforei, sănătos tun, face poezii jalnice ― asta-i altă manie a poeţilor sănătoşi ― pe care le trimite cu dedicaţie la diverse domnişoare... Cînd are să-şi tipărească versurile viitoare are să le dedice în bloc ţie, sau mamei! Ce ai de spus?

― Nu eşti mulţumită! Bine. Atunci să procedăm negustoreşte. Să cîntărim: domnişoarei Adina i-a trimis Au jardin de l' Infante; ţie ţi-a trimis toate volumele lui Samain. Ei i-a trimis o poezie cu dedicaţie, în care-i spune minciuni, căci dacă

vroia să-i spuie un adevăr îi scria o scrisoare; ţie însă ţi-a scris o scrisoare în care tu singură spui că nu-ţi scrie minciuni... Ce-ţi scrie?

― ...Că-i trist...

― Sigur, fiindcă-i la Bucureşti şi tu eşti la Iaşi. De asta face poezii jalnice.

― ...Adinei...

― Adinei! Ascultă, Monica: domnişoara Adina X flirtează cu Benjaminul! Dar fiecare bărbat flirtează cu toate fetele ― şi foarte bine face, aşa trebuie să facă. Cu una face exerciţii de versificaţie, cu alta joacă tenis, cu alta patinează, cu alta suspină la Dama cu camelii, cu alta merge la cinema etc.. Şi pe una o iubeşte.

Dănuţ te iubeşte pe tine.

― De unde ştii? întrebă Monica, deschizînd ochii mari ca în faţa unui oracol.

― Ştiu fiindcă-s sora lui... şi ştiu eu fiindcă ştiu. Ţi-am spus eu vreodată

minciuni?

― Nu.

― Atunci de ce nu mă crezi?

Monica plecă ochii, vorbind în şoaptă:

37 Cu inima răpitoare (fr.)

― Atunci de ce nu mi-a scris nimic de la Crăciun?

― Cum nu ţi-a scris? Dar scrisoarea de azi? Dovadă mai bună decît asta ce vrei? Cît timp nu ţi-a scris, să zicem că ai fi avut dreptul să te îndoieşti. Dar acum?... Şi tu n-ai dreptul să te îndoieşti! urmă Olguţa cu pasiune, zguduind umărul Monicăi. Dănuţ te iubeşte pe tine, şi dacă te îndoieşti înseamnă că tu nu-l iubeşti.

― Vai, Olguţa...

― Atunci n-am dreptate?

Monica ridică din umeri, zîmbind, gata să plîngă.

― Atunci mănîncă-ţi ghiudemul... Fugi, nu vreau sărutări! Şi întorcîndu-se de la uşă: împachetează infanta şi hai la masă, că pleacă papa.

Olguţa intră în odaia ei, cu fruntea încreţită. Nu era întăia oară cînd se mira ea singură de tonul categoric al afirmaţiilor ei, după ce le făcuse şi argumentase. Chiar profesorii îşi puneau o clipă la îndoială memoria sau ştiinţa faţă de fanatismul cu care Olguţa afirma uneori o inexactitate şi a ingeniozităţii cu care făcea verosimil ceea ce afirma. De astă dată, însă, nu mai era vorba de un profesor, ci de Monica...

― Duduie Olguţa, poftiţi expres, o invită la masă Neculai, ridicînd mînile înmănuşate în semn de mare ananghie.

― Spune că vin.

Medită o clipă, cu ochii întredeschişi, cu fruntea încordată. Zîmbi.

Şi brusc iluminată se aşeză la măsuţa de pe care-i zîmbea fotografia lui moş

Gheorghe şi scrise trei scrisori cu viteza unui dejun într-un restaurant de gară unde trenul se opreşte cinci minute.

*

Ultimele ecouri ale zilei întîrziau în bucătărie şi în odăile servitorilor.

Liniştea intrase în casă ca un îngheţ fără duritate şi fără scînteiere. Prin ferestrele deschise intrau delicaţii oaspeţi cari niciodată nu vin pe uşă: somnul vîntului, freamătul plopilor, dulceaţa teiului.

Paturile erau înfăţate, dar goale; luminile, stinse.

Doamna Deleanu şi Monica se plimbau pe aleea care ducea spre poartă.

Tăceau. Fiecare cu gîndurile şi umbra ei, deşi purtau în gînduri pe acelaşi Dănuţ, altul în fiecare.

Doamna Deleanu se rezema într-un baston luat la întîmplare din vestiar; nu atît pentru a-şi sprijini trupul; mai cu seamă pentru a-şi însoţi singurătatea, căci tăcerea Monicăi era o depărtare.

Puiu, călare pe bicicletă, făcea opturi concentrate pe nisipul aleii. Era furios.

Olguţa plecase la gară cu domnul Deleanu, şi el...

― Puiule, nu-ţi dau voie să mergi noaptea cu bicicleta prin oraş. La ora asta copiii se culcă.

― Da azi îi sîmbătă, tante Alice! Mîne n-am şcoală! suspinase el.

― Cu atît mai bine: stai cu noi acasă la aer curat.

Puiu Deleanu, licean în clasa patra, era văr de-al doilea cu Olguţa şi Dănuţ.

Avea o faţă rotundă, pe care mîniile cădeau rumene şi dese, ca cireşele scuturate din pom, şi fruntea domnului Deleanu, purtată cu aceeaşi aroganţă.

Cu patru ani înainte, intrase pe poarta casei Deleanu ― laolaltă cu clienţii ―

un copil mărunt şi îndesat, tuns chilug, cu o pălărie de pîslă neagră, prea largă

pentru el, adăpostind doi obraji sănătoşi de copil care s-a dat cu săniuţa, doi ochi serioşi şi preocupaţi de cioban prematur, şi un năsuc.

Subt sumănel era îmbrăcat cu o cămeşă ţărănească albă, cu chenare brodate de mama, şi un brîu roş, lat; o pereche de bocanci de iuft, purtaţi cu străşnicie, întregeau silueta. Mai avea şi un băţ pentru cîni, o lădiţă de lemn cu toată zestrea, şi o scrisoare pentru domnul Deleanu.

Tatăl lui, ţăran chiabur, dar cu evlavia banului, din părţile Palancei, dorea ca prin influenţa vărului său ― "boierul de la Iaşi" ― să-l introducă pe Mihu ― aşa se numea copilul ― bursier la Liceul Internat din Iaşi.

"...şî dacî na fi cu putinţî sî ti milostiveşti coani Jorgule di sărăcia noastrî cîndna fi la învăţături lîi puni la treabă ca sî nu mînînci digiaba. Cî ţom mai trimeti şinoi oleacă di păstrăvi, oleacă di caş, un curcan, nişte prosoapi..."