― Eeei!
Anica nu-şi lua ochii de la domnul Deleanu care urma aprins povestirea.
Văzînd că nu-i luată în samă, înaintă spre birou.
― A trimes cuconiţa după duduia Olguţa.
― ...Adversarul lui Porthos era chiar Aramis!
― Aaa!
― Lui moş Gheorghe-i rău de tot, vorbi tare Anica.
― Ce-ai spus? sări Olguţa.
Anica fugise. Olguţa se uită la domnul Deleanu cu fruntea încreţită.
― Ce-a spus, papa?
Domnul Deleanu, trezit, cuprinse cu palmele capul Olguţei, strîns de tot, sărutîndu-l pe frunte. Olguţa clipi, se smunci, deschise uşa şi o rupse la fugă.
Văzînd-o pe Olguţa, ţăranii din ogradă se descoperiră ridicîndu-se în picioare. Olguţa trecu în goană printre ei, privindu-i zăpăcită.
― Moş Gheorghe! ţipă ea din tindă, gîfîind.
Oţăleanca intră după ea. Doamna Deleanu şi doctorul se ridicară în picioare.
Olguţa se uită cînd la unul, cînd la altul, fără să primească nici un răspuns.
În vîrful picioarelor intrară domnul Deleanu, Monica şi Anica. Tinda se umpluse de capete. Toţi tăceau apăsător.
Obrajii Olguţei albiră. Se apropie de laviţă, privindu-l pe Moş Gheorghe cu spaimă şi neîncredere. Moş Gheorghe nu mai putea nici să-i vorbească, nici să-i zîmbească. Abia o zărea poate ― cu aburul de suflet rătăcit în ochi.
― Moş Gheorghe, nu tragi din lulea? îl întrebă Olguţa tainic, aplecîndu-se asupra lui ca să n-o audă nimeni.
Pleoapele moşneagului se zbătură pe albul ochilor. Olguţa luă luleaua de pe masa cu bucoavne. Toţi se fereau din calea ei. Aşeză luleaua în mîna lui moş
Gheorghe, zăbovind îndelung cu mînuţa ei rece pe îngheţul degetelor albe.
Se duse din nou la masa cu bucoavne, luă cutia cu chibrituri, se apropie de laviţă. Aprinse chibritul. Luleaua căzu din degetele ţapene... Chibritul ardea pîlpîind în mînuţa tremurătoare.
Oţăleanca întinse lumînarea şi o aprinse de la chibritul pe sfîrşite, stingînd totodată flacăra care ardea degetele Olguţei.
― Dumnezeu să-l ierte!
― Pentru ce? întrebă rugîndu-se Olguţa, cu o sfîşietoare duioşie.
Dar toţi plecară capetele.
Şi icoanele din părete tăceau severe.
O amiază rece, cu cerul îmbătrînit de nouri suri.
Deasupra satului suna clopotul, amintind cerului depărtat intrarea în pămînt a unui om. Pe uliţa cea mare şi prin faţa ogrăzilor nu se vedea ţipenie de om în vrîstă; numai copii de cei mărunţi care vorbesc cu gîzele, se sfădesc eu vrăbiile şi se supără pe copaci. Satul părea al copiilor.
La cimitir, sătenii cu capetele plecate îndărătul familiei Deleanu ascultau clopotul jalnic.
Cînd începuse slujba la mormînt, Olguţa se descoperise. Pletele ei negre fluturaseră în vîntul aspru laolaltă cu pletele flăcărilor şi-ale moşnegilor.
Preotul era bătrîn. Cimitirul, blînd. Vorbele slujbei semănau cu-acele amuţite în bucoavnele căsuţei deşarte.
"Moş Gheorghe, unde eşti?"
― Fie-i ţărîna uşoară.
Şi deasupra mormîntului ţăranii adînciră crucea de stejar.
Dacă ar fi văzut moş Gheorghe ochii duduiţei lui, încercănaţi ca niciodată şi pironiţi fără de lacrimi asupra mormîntului ― "Aici-s, duduiţa moşului" ― privirea lor l-ar fi împovărat mai greu decît ţărîna umedă care-l pecetluise între morţi.
Îndărătul caselor boiereşti începuse praznicul de pomenire pregătit de doamna Deleanu după datini.
Cu mîna ei, Olguţa vărsă din cană în ulciorul fiecăruia. Doamna Deleanu şi Monica împărţeau paharele cu rachiu de pe tablaua purtată de Oţăleanca.
Anica, Profira şi Safta ― bucătăreasa oamenilor de pe moşie ― aduceau felurile de bucate.
Sfiala posomorîtă adusă de la cimitir nu ţinu mult. Mai întăi vorbiră
amintirile bătrînilor. Pe urmă izbucniră glumele tinerilor: la început în şoaptă, la ureche, apoi făţiş. Rachiul, supa fierbinte şi priveliştea bunătăţilor calde înteţiră
