― Adina, Adina...

Braţele Monicăi osteniră din inimă.

― Adina?

Dar dealurile zării erau mute în supleţa lor albastră.

Au jardin de l'Infante, Monica... Numele ei o chema ca un ţipăt de deznădejde.

A! Era o scrisoare în volumul ei! Îşi plecă genele pe scrisoare; numai genele o mai despărţeau de numele uriaş şi greu.

"Sînt trist, Monica. M-am schimbat. Am îmbătrînit. Sînt alungat din mine, şinici o poartă de aur nu s-a închis în urma mea, şi nici un arhanghel n-a ridicat dinurmă o spadă de flăcări.

Nu. M-am deşteptat deodată, fără de mine.

Am visat c-am fost copil? Nu mai ştiu! Dar din copilăria mea numai tu ai mairămas înaltă, ca un catarg cu pescăruşi osteniţi deasupra unei scufundări.

Mi-e dor de mine cu sufletul altuia. Sînt un om care merge pe străzi, printresergenţi, prin faţa băcăniilor, berăriilor, magazinelor de mode, printre automobile, tramvaie şi trăsuri. Zarzării albi, livada mea nevăzută de nimeni ― prin care numai eu mergeam, pe care numai eu o vedeam şi care venea cu mine pretutindeni ca o turmă dulce a primăverilor ― n-o mai văd, n-o mai simt, am pierdut-o, m-am pierdut. A suflat viaţa asupra ei ca o zînă rea şi a prefăcut-o în oameni, case, zgomote orăşeneşti, printre care trupul meu merge singur, atît de singur că uneori îmi vine să-nchid ochii şi să-i acopăr cu mînile.

Monica, sora mea de totdeauna, astă noapte te-am visat. Ai fost prin sufletul 15 Pe corpul vazei (fr.).

16 Cornul de aur (f r.).

17 Povestiri (fr.).

18 În grădina Infantei (fr.).

meu adormit, lăsîndu-mi parfumul teiului din faţa balconului casei noastre de laIaşi.

Eu veneam ― cine ştie de unde! ― urît şi rupt, cu semnul pămîntului, şi tu m-ai întîmpinat în grădină, în faţa scărilor. Am îngenuncheat în faţa ta. Şi te văd şi în clipa asta, cum ţi-ai umplut pumnii cu parfumul teilor ― uşoară apă aurie ― şi cum l-ai revărsat pe creştetul capului meu.

― Acuma, Dănuţ, poţi intra în casa surorii tale Monica.

Ş-atunci m-amtrezit, Monica. Tu erai departe, casa noastră departe, şi euacelaşi om izgonit, acelaşi om cu trup greu, purtînd în mine semnul pă-mîntului.

Dar tu, Monica, să fii întotdeauna bună, ca în visul cu parfum de tei, pentru frateletău Dănuţ."

Faţa Monicăi slăbise ca a acelora care vor să plîngă şi nu pot. Sufletul îi atîrna în mînile deschise, rupt, prăbuşit.

"Dartu, Monica, să fii întotdeauna hună, ca în visul cu parfum de tei, pentrufratele tău Dănuţ."

― Adina.

Ca un vînt aspru prin vitralii sparte. Şi sufletul se umplu de umed amar.

Luă cartea străinei, vrînd să o îndepărteze. O foaie căzu. Şi Adina avea o scrisoare!

Nu. Versuri.

Versuri numai pentru străină...

"Le soir se grise d'acier

Et tranche le jour audacieux.

Un songe tenace et coutumier

Cercle mon front fiévreux.

Comment pourrais-je te renier

Lorsque ton coeur rapace Au mien s'est fortement greffé,Une folle racine vivace...

Comment m'affranchir de toi

Lorsque ma seule cuirasse

Estcette immense foi

Qui te bénit la face...

Lorsque j'aurai perdu ma joi

Un glaive à l'éclair fugace

― Vibrant comme un cri d'effroi ―

Tranchera mon âme lasse.

...Le soir qui se grise d'acier

Dégaine son arme fine:

L'étroit sabre recourbé

De lune adamantine."19

"Au jardin de l'Infante: Adina."

― Săracu Dănuţ!

Numele era viu ca o viperă în colţul filei. Cu o mişcare netă, Monica rupse foaia şi o făcu bucăţi.

Singurul trăsnet al furtunii.

Dar sufletul era istovit.

Un clopot sună deasupra laşului, dînd înserării o gravitate funebră. Dealurile erau vinete; cerul, palid deasupra lor.