Ochii moşneagului, îndreptaţi spre ferestrele luminoase, se umplură de lacrimi.
― ...Am să ţi-o aduc mai încolo, moş Gheorghe.Odăiţa în care Olguţa descoperea fructele din livada Oţălencei, după aromă, de cum intra pe uşă, mirosea acum a iod, a eter şi a spirt ars.
― Bună ţuică, domnule Deleanu.
― Bătrînă.
― Bună şi bătrîneaţa la ceva! clipi doctorul. Şi întorcîndu-se către Olguţa: A la vôtre, mademoiselle!
Olguţa îl privi cu ochi de miop şi-şi vîrî din nou nasul în carte, obraz în obraz cu Monica.
― Monica, ai băgat de seamă? Clientul se rade pe frunte! şopti ea, prefăcîndu-se că ceteşte.
Profira ieşi cu tablaua, aruncînd doctorului o privire scîrbită: mîncase toate aperitivele.
― Şi cu ce se delectează, mă rog, domnişoarele? Dacă nu-s indiscret? le întrebă doctorul aşezîndu-se pe divan alături de ele.
― Les malheurs de Sophie(1), recită repede Monica, titlul cărţii, strîngîndu-se în Olguţa.
― Les malheurs? A! Nu! Cu-aşa cetitoare trebuie să schimbăm titlul. Eu propun: Les bonheurs de Sophie(2).
Spiritual, aspiră aer pe nas. Olguţa se încruntă.
― Şi vra să zică, Sofia dumneavoastră e nenorocită? Ia puneţi-mă şi pe mine la curent cu nenorocirile ei.
― Cum nu, se oferi Olguţa, privindu-l drept în ochi.
― Vous avez la parole. (3)
― Sofia noastră, începu Olguţa descoperindu-şi fruntea, combativ, era o fetiţă ca şi noi...
― Frumoasă, cuminte şi amatoare de poveşti, îi luă doctorul vorba din gură.
― Şi binecrescută, adăugă scurt Olguţa.
― Bucuria părinţilor, încheie doctorul.
― De unde ştii mata?
1 Nenorocirile Sophiei, roman al contesei de Segur (1799―1874) (fr.).
2 Bucuriile Sophiei (fr.).
3 Aveţi cuvîntul (fr.).
― Aa! Ce nu ştiu eu?! Îmi spune degetul cel mic.
― Daa? Te rog să spui mata degetului cel mic ― care? de la mîna stîngă, de la mîna dreapta... sau de la picior?
― Iacătă-l!
Olguţa îl privi cu deosebită şi lungă atenţie.
― Te rog să-i spui mata că spune minciuni şi drept pedeapsă să-i tai unghia.
Unghiile doctorului erau tăiate ― sau, mai exact mîncate ― scurt. Numai
degetul cel mic al mînii drepte era privilegiat cu prisosinţă, datorită pesemne unei concepţii estetice.
― Ha-ha! Şi de ce spune minciuni, domnişoară?
― Fiindcă Sofia noastră nu era bucuria părinţilor.
― Nu-mi vine a crede!
― Ascultă mata şi ai să vezi.
― Je suis tout oreilles. (1)
― Odată, vine un domn în vizită la părinţii Sofiei...
Domnul Deleanu, subit, se aşeză pe divan, la picioarele Olguţei.
― Sofia tocmai cînta la pian. Ce să facă? Se scoală şi ea să-l primească pe musafir, fiindcă era o fetiţă binecrescută. Dar musafirul n-o lăsa în pace. În loc să stea de vorbă cu părinţii Sofiei ― cum stau oamenii mari ― el vorbea cu Sofia...
― Olguţa, eu aş propune să ne aşezăm la masă, se amestecă domnul Deleanu.
― N-o aşteptăm pe mama?... Şi-atunci, urmă Olguţa îndîrjită, Sofia nu s-a mai putut ţine şi i-a spus în faţă: "Domnule musafir, nu pot să te sufăr: fiindcă te razi pe frunte, fiindcă miroşi ca o farmacie şi fiindcă nu-mi dai pace".
