― Hai la culcare, copii.
Olguţa şi Monica îi sărutară mîna. Doamna Deleanu nu le mai însoţi în odaie.
Se despărţiră în antret.
Se făcuse grijitură mare în odaia lui Dănuţ. Uşa cu panoplia ruso-japoneză
era dată în lături. Mirosul de terebentină al podelelor proaspăt ceruite, pătrundea răcoros în odaia fetiţelor, ca o indiferenţă.
Înainte de a se dezbrăca, Olguţa închise uşa. Monica se aşeză îmbrăcată pe marginea patului, privind în jos.
― Tu nu te culci? o întrebă Olguţa.
― Ba da.
Începu să-şi scoată rochiţa, cu mişcări ostenite. Olguţa se sui în pat.
Monica-şi spuse rugăciunea mai repede ca de obicei.
― Noapte bună, Olguţa!
― Noapte bună, Monica!
Olguţa suflă în lumînare. Monica rămase în picioare între paturi, prin întuneric, multă vreme... Ţinîndu-şi suflarea se apropie de patul Olguţei.
― Ce faci? tresări Olguţa. simţind o lacrimă pe obraz.
― Olguţa, vorbi Monica zguduită de suspine, te-am trădat... Eu îl iubesc pe Dănuţ.
― Sigur. Tu eşti prietena mea... Şi eu îl iubesc.
Îngrăşat de confort, îmbrobonat de lumini rotunde, mirosind a piele C.F-R.-istă şi a fum de havană, vagonul de dormit gemea şi scîrţîia molatec de-a lungul kilometrilor.
Pe fotoliul din fundul coridorului, conductorul, cu chipiul pe ceafă şi tunica desfăcută la gît, îşi făcea socotelile, muind mereu în gură creionul chimic.
În cabina mică ― no.10-11 ― domnul Deleanu juca o partidă de écarté cu un confrate bucureştean. Alături, pe măsuţă, tresărea o sticlă de "Cherry Brandy"; două pahare cu monograma companiei de "Wagon-Lits" cîntau ciocnindu-se cristalin.
În faţa cabinei, aşezat pe strapontinul de lîngă fereastră, Dănuţ privea afară
cu fruntea rezemată de sticla rece. Nimeni nu-i mai spunea: "Du-te la culcare, Dănuţ", sau: "Cum? Nu te-ai culcat?" deşi trecuse ora cînd copiii "trebuie să se culce".
― Pă asta, nene, greu s-o cîştigi!
Huruitul roţilor şi vorba muntenească a partenerului domnului Deleanu ţineau tovărăşie gîndurilor lui Dănuţ.
Locomotiva ţipă ascuţit. Trenul îşi încetini mersul.
― Papa, am ajuns! se ilumină Dănuţ văzînd la fereastra vagonului oprit figura familiară a domnului Şteflea.
― Ce, nene, te-aşteaptă clienţi pă la gări?
― Un imbecil care mă pisează!
Cu cărţile de joc în mînă, domnul Deleanu ridică geamul din dreptul lui Dănuţ, dădu cîteva ordine laconice domnului Şteflea şi, grăbit, îşi reluă partida.
Domnul Şteflea rămase aiurit la geam. Dănuţ îşi frîngea mînile... Să fi putut, i-ar fi dat domnului Şteflea şi turbinca lui Ivan... Dacă nu ştia ce să-i spuie! Gorniţa de plecare răsună, dramatic.
Deznădăjduit, Dănuţ scoase cutia cu bomboane de mintă şi o întinse pe geam. Domnul Şleflea o luă nedumerit şi rămase cu ea în mînă, privind-o...
Trenul pornise. Dănuţ, aplecat pe fereastră, flutură batista îndelung spre şeful gării, care prea tîrziu alerga după tren să restituie cutia cu bomboane.
Pierzîndu-l din ochi, Dănuţ se aşeză din nou pe strapontin şi, ca şi cum şeful gării i-ar fi fost singura şi ultima bucurie de-a lungul drumului amar, începu să
plîngă.
O doamnă, din uşa cabinei alăturate, privise toată scena. Se apropie de Dănuţ cu un pachet de şocolată.
― Cum te cheamă, puiule?
― Dănuţ! suspină el ridicîndu-se în picioare.
― Bravo, nene! Halal fecior! Îţi seamănă! clipi confratele către domnul Deleanu, arătîndu-i cu degetul idila de pe coridor.
...Trei gînduri urmăreau prin noapte acelaşi tren căutînd pe-acelaşi călător.
IV
"MOŞ GHEORGHE, NU TRAGI DIN LULEA?"
