― Cît dai?

― Meşulem plăteşte bini. Iaca o băncuţă nouă-nouţî, se întrista el, lucind în soare o băncuţă de cincizeci de bani.

― Un leu, şi na-ţi pantalonii.

Trupul lui Meşulem porni, dar mîna cu băncuţa rămase pe loc, darnică, ispititoare, elocventă...

― Dă, tîrtane!

Meşulem luă pantalonii creştini.

― Vînzaaar civooo...

Lumina era blîndă şi elegiacă. Pe uliţile cu bolovani blajini şi gropi fireşti, alături de vrăbii ciuguleau găini. În răstimpuri clare răsunau nostalgic fluierile nalte ale locomotivelor. Uneori, o vacă smulgea un smoc de iarbă amical răsărită

pe marginea trotuarului. Sergentul o privea din urmă, cu un aer de boar deghizat.

Bîzîiau albine trecînd dintr-o grădină într-alta, în zbor brodat, peste stradă, ea peste un rîu calm.

Pulverizat în soare şi în vînt, parfumul teilor adia luminos; cîte o fată cu tocuri strîmbe şi ochii închişi se oprea, părînd că-l ascultă.

Şi pe toate zările dezvăluite ochiului, ondulau dealurile de un albastru argintiu ca nişte mari muguri de munţi gata să înflorească răcoroşi delaolaltă cu vara.

Şi peste toate, presimţit de suflet mai mult decît de ochi, Ceahlăul vaporos ca un fum de tămîie cădelniţat de Trecut, din afundul ceresc al zărilor moldovene...

― Vînzaaar... civooo...

*

Casa răposatului conu Costake Dumşa, cu două rînduri, arăta tot voinică şi dîrză, deşi venerabilă, în străşnicia zidurilor de piatră văruită, ca un vînător de urşi coborît din munţi. Împrejmuită vast de zid înalt şi gros de piatră, şedea la o parte de uliţă, înfiptă în pămînt ca într-o adîncire de luptă, cu flori în faţă şi desiş de pomi roditori îndărăt. Ferestrele erau mari, dar mai ales adînci şi cu zăbrele robuste.

La etaj se arăta dominator balconul de unde romanţiozitatea vechilor jupîniţe visa cu dealurile-n faţă şi de unde glasul vechilor boieri tuna şi dincolo de ziduri.

Zidul dinspre uliţă se avînta gigant şi dulce în verdeaţa plopilor bătrîni, ca un hotar aerian al proprietăţii. Porţile de stejar ferecat ― cu bară pe dinăuntru ― se deschideau triumfal, anume parcă pentru izbucnirea neagră şi sură a armăsarilor înhămaţi la caleşti. Şi de la poartă pînă la peronul casei aleea de nisip gălbui se arcuia aşa cum s-arcuiau în trap caleştile cu mers focos.

Muriseră demult bătrînii, dar învechiţii muri adăposteau aceiaşi şi aceiaşi pomi.

Aşa că nu casa dintre ziduri părea anacronică, ci becul electric de la poartă şi cele două globuri cu picior înalt care, de-a dreapta şi de-a stînga peronului, luminau electric decorul feudal.

Obişnuitele cărţi de vizită ― de lemn sau de tinichea ― cu seci sau pretenţioase inscripţii, ale avocaţilor ― lipseau de la poarta casei Deleanu. Dar se vede că ar fi fost şi de prisos, de vreme ce în faţa peronului un numeros grup de clienţi de ambe sexe aştepta sosirea domnului Deleanu. Numeric, dominau ţăranii.

Tîrgoveţii erau mai cu seamă evrei. Vorbeau colectiv ― cor fără muzică ― şi gesticulau furioşi, deşi nu se sfădeau, desfăşurînd şi comentînd ziarele locale ca pe nişte hărţi strategice.

Ţăranii tăceau crunţi, bănuitori şi stînjeniţi. Cucoanele şedeau pe bănci, ţapene,

ca în ghips, în corsetele încordate, făcînd ― cu vîrful umbreluţelor ― desemnuri simbolice pe nisipul stropit şi greblat: inimi pudic barate; iniţiale languros îmbinate şi profiluri primitive...

În răstimpuri mai mari sau mai mici ― variind după însemnătatea pungii şi a procesului ― un secretar apărea, invitînd curtenitor doamnele, autoritar ţăranii şi familiar evreii.

Domnul Deleanu era la club, de unde se întorcea pe la opt, opt jumătate ―

însoţit de Olguţa, care lua acolo lecţii de scrimă ― decavat, bine dispus şi flămînd.

Aşa că întîiul diagnostic al procesului îl făceau doi secretari mai vechi, şi tot ei luau şi cel întîi aperitiv financiar. Al treilea secretar, prea tînăr şi prea naiv în ale profesiei pentru a "trata cu clienţii", făcea deocamdată pe aprodul sibilin al celorlalţi doi, strigînd, chemînd sau invitînd clienţii, în ordinea categoriei sociale, sexului şi stagiului de aşteptare. Avea un nume excentric, la întocmirea căruia colaboraseră strămoşii şi părinţii, după cum urmează: Minodor ― părinţii, Stratulativ ― strămoşii. Olguţa fierbea ca un samovar de cîte ori era obligată să

rostească ambele nume deodată.

Minodor Stratulativ ieşise pe peron. Dar în loc să indice o intrare celor ce o aşteptau, privea în sus, ca şi cum ar fi convorbit cu un client astral, implorîndu-l să

descindă.

De fapt se uita la balcon unde, în halat de baie, cu umerii iluminaţi de aur inelat, Monica îşi usca părul la soare. Se lăuse. Un abur rumen îi încălzea obrajii.

Pe genunchi ţinea o carte deschisă fără s-o cetească.

Se ridică în picioare, adunînd în snop tumultos pe ceafă părul încă jilav.

Mînicile largi alunecară descoperind braţele goale. Îşi scutură capul, înzeuîndu-se din nou cu aur.

Departe curgea, lină şi albastră, linia dealurilor.

Frumuseţea Monicăi se afirma deodată, ca splendoarea unui trăsnet. Aşa cum era învăluită în căderea amplă a faldurilor halatului alb cu glugă şi mînici încăpătoare, în faţa zărilor cu dealuri florentine, părea pogorîtă din cerul pur al picturii italiene, ca un înger cu aripile strînse, ţinînd desfăşurat în mîni un sul cu muzică pentru glasul heruvimilor.

Fineţa plină a obrajilor şi a liniei gîtului, alunecînd de la bărbie în curbă lungă

de stea căzătoare, făcea să se presimtă puritatea sprintenă a sînilor subit rotunzi.

Formele Monicăi erau lungi alintări de linii întretăiate, cum stat înmănuncherile jet-d'eaux- urilor, sau melodiile violelor cîntate cu arcuşuri lungi.

Era avîntată cu suprema şi delicata supleţă a fumului în văzduh acalmie. Părea că se mişcă în vîrful degetelor, dar picioarele călcau orizontal pămîntul, şi totuşi, trupul părea înălţat ― nu înalt ― alungit, nu lung.

Aşa sînt trupurile cereşti, cărora aripele ― ridicîndu-le povara paşilor ― le avîntă conturul senzual, spiritualizîndu-l cu o născîndă înălţare de zbor oprit vertical, atent parcă, spre orizonturi, de unde poate să apară iară porunca zborului.

Şi aşa sînt uneori întrupările tinereţii pogorîte pe pămînt în scurt popas.

În lumina ovală a frunţii şi a obrajilor, sprîncenele deschideau arcul dublu al aripelor de cocor în zori de primăvară. Păreau că vin de departe, dintr-un Străveziu de zare, sau că se pierd afund.

Iar mînile Monicăi, înguste, calme şi cu degete prelungi, puteau să poarte

crinul religios, şi să încapă în mănuşa de argint, care îmbracă pe icoane mînile Mariei...

Pe străzile Iaşului, oamenii întorceau capul după Monica, dorind parcă s-o vadă mireasă. Iar la teatru, apariţia ei în lojă solidariza ochii galeriei cu binoclurile lojelor şi parterului, făcînd o primejdioasă concurenţă scenei.

Olguţa-i spunea că e rivala bisericii Trei Ierarhi şi-o ameninţase că va scrie profesorului Iorga ― "kilovatorul istoriei", cum îl poreclise Olguţa ― să o catalogheze între monumentele istorice ale Iaşului.

Minodor Stratulativ era al patrulea secretar îndrăgostit de Monica. Predecesorii săi întru adorare fuseseră congediaţi în urma intervenţiei Olguţei.

― Papa, cine are trei secretari? Tu sau Monica? Monicăi îi scriu scrisori de dragoste, şi ea n-are nevoie să-şi strice ortografia cetindu-le; iar tu îi plăteşti, şi nu fac nimica!