Şi dimineţele timpurii şi pripite de şcolari somnoroşi aveau miros de pîne prăjită pentru cafeaua cu lapte "cu caimac".

Patul era înfăşat proaspăt. Pe cuvertura de pichet se răstignea cast o cămeşă de noapte de-a lui Mircea. Pe covoraşul din faţa patului, o păreche de papuci turceşti, brodaţi, de-a căror expropriere conu Mihăiţă nu se indignase.

― Cum vrei mata, Catinca...

Pe măsuţa de noapte, cucoana Catinca rînduise tablaua cu paharul de lapte ―

obligator ― şi chiseaua cu dulceţi facultative.

*

Toate luminile din casă erau stinse, afară de una. Din odaia musafirilor, prin uşa întredeschisă, pătrundea în odaia lui Mircea, dîra verde a lămpii cu abat-jour de

porţelan: Dănuţ scria.

Din pat, Mircea-i vedea numai profilul concentrat, cu fruntea sprijinită în palmă. Scria, cu mînicele cămeşii de noapte suflecate. Nu-şi încheiase nasturii de la cămeşă. Pieptul gol; gîtul gol. Părul pieptănat în sus, cu reliefuri întortocheate şi subite luciri, ca zvîrcolirile de balauri sculptaţi pe coapsele unui vas chinezesc, în care un foc nevăzut şi-ar fi oglindit neliniştea.

De cîte ori nu veghease Mircea ― ceasuri de noapte de-a rîndul ― avînd în faţa ochilor, prin uşa întredeschisă, icoana profilului concentrat asupra caietului, dar copilăros cînd se întorcea spre întunericul odăii lui Mircea, cu buzele sonore de trilul versului crud.

― Asculţi, Mircea?

"Pourquoi, ô, ma douleur,

Haleine douce, haleinemoite,

Ventfrileux, vent berceur,

Ef euilles-tu les pommiers, les blancs pommiers du coeur?

Pourquoi lesexiler ces sonatines en fleurs

Sous le regard vainqueur, sous le regard moqueur

De celle qui connait mon âme, mon amour et ma

douleur?" »11

Dănuţ nu scria versuri decît în franţuzeşte, limba lecturilor. Era singura mustrare pe care i-o făcea Mircea. Dănuţ răspundea categoric:

― Cum aş putea iubi, suferi şi cînta cu vorbele pe care le aud la şcoală, pe stradă, în prăvălii, cu vorbele de toate zilele? "Limba maternă"? O respect şi o iubesc ca pe o mamă; dar limba versurilor trebuie s-o iubeşti altfel... Cu limba franceză n-am trăit în casă de mic copil, nu m-am jucat cu ea, n-am mîncat la masă

cu ea... E o fată frumoasă pe care am întîlnit-o uneori numai; am văzut-o în cărţile cu versuri, cum ai vedea o fată la teatru în lojă, la geamul unei case necunoscute, trecînd în goană într-o trăsură... Limba românească trăieşte cu mine în casă din copilărie, o văd zilnic, limba franceză e într-o casă străină, e frumoasă şi enigmatică...

― Bine, dar n-o cunoşti de ajuns, replica Mircea. E o limbă livrescă pentru tine, n-ai amintiri în ea...

― Tocmai de asta o iubesc. Oamenii de care te leagă amintiri comune sînt părinţii, fraţii, prietenii din copilărie... Dar o fată pe care o iubeşti cînd ai văzut-o întîia oară? Ce amintiri te leagă de ea? O iubeşti, tocmai fiindcă n-o cunoşti. Fără

enigmă, fără necunoscut, nu este dragoste. Dragostea e nostalgia de ceva necunoscut în care presimţi frumuseţă... Şi o limbă care ţi-e prea familiară nu mai are enigma de care are nevoie poezia, fără de care poezia e un simulacru.

11 Durere-a mea, o, de ce oare, / Dulce-adiere, blîndă-adiere, / Vînt rece, vînt lin ca o legănare, / Rupi frunzele din meri, din merii inimii-n candoare? / De ce alungi aceste sonatine în floare, / Sub privirea triumfătoare, sub privirea batjocoritoare / A celei ce-mi cunoaşte şi sufletul, şi iubirea, şi dorul care doare? (Fr.)

― Atunci, după tine, ar urma ca Eminescu să fi scris poeziile lui în nemţeşte, Verlaine în limba turcă şi Heine în chinezeşte!

― Poate c-ar fi scris mai frumos, fiindcă niciodată n-ar fi simţit osteneala pe care ţi-o dă familiarul, cunoscutul limbii natale.

― Dar de unde ai scos tu că limba românească nu mai are mister pentru tine? O

cunoşti fragmentar... Descopere-o. Fă-ţi o limbă personală, cum şi-a făcut Eminescu, cum şi-a făcut Arghezi, cu vorbele tuturora, dîndu-le un alt accent, o altă muzică.

― Nu pot. Nu mă atrage... Cuvintele de care am nevoie sună odios. Ascultă:

"amor!" Îl spun numai, şi-mi sună în urechi toate viorile ţigăneşti şi cupletele sentimentale. E un cuvînt care locuieşte la mahala. A îmbătrînit acolo. Nu pot să-l iubesc. Altul: "iubita!" îţi vine să ricanezi cînd îl spui, sau să faci cu ochiul. Dar:

"l'aimée, la bien-aimée"? E dulce, muzical, blînd, şi-ţi vine să ridici ochii, cînd îl spui, cum îi ridici fără să priveşti nimic, cînd auzi o muzică depărtată... Pentru mine, limba românească e bună pentru discursuri, pentru poezii patriotice şi pentru sarcasmul lui Caragiale...

Discuţiile dintre Mircea şi Dănuţ, pe această temă, erau fără sfîrşit... Dănuţ

avea o superioritate asupra lui Mircea; pe cîtă vreme el scria versuri în franţuzeşte, pe care Mircea le preţuia, Mircea nu scria versuri de loc Nu ştia încă Dănuţ că fiecare cuvînt e o Cenuşăreasă care s-a întors de la bal ―

de la un bal cu lună, soare, fluturi, rouă şi păduri ― pierzîndu-şi condurul. Şi dacă

stă acoperită de cenuşă, într-un bordei, la vatra stinsă ― în schimb un făt-frumos îndrăgostit o caută prin toată lumea cu condurul în mînă. Şi această umilinţă, această aşteptare, şi această căutare, e enigma fiecărui cuvînt.

Nu ştia încă Dănuţ că în limba franceză Cenuşăresele sînt venerabile şi că

fiecare dintre ele locuieşte într-un palat străveziu de cleştar ― cu conduri de toate formele şi culorile, aşezaţi pe calapoade ― amintindu-şi vremurile basmului din tinereţă cînd piciorul era mai mic decît condurul, şi cînd condurul era pierdut...

Dănuţ avea o slăbiciune pentru alb: meri şi zarzări înfloriţi se scuturau în nopţile de versuri, dinspre birou în odaia lui Mircea. Hulubi, numai albi, lebede, ninsori, lumini de lună, copii în lungi cămeşi de noapte, case de ţară alcătuiau visteria versurilor lui Dănuţ.

― Aş putea face trusoul de primăvară al tuturor livezilor cu albul din mine.

Aceste nopţi de veghe, cu duhul primăvăratec al albului între odăile lor, erau unul din secretele prieteniei lui Mircea pentru Dănuţ. Cîte capricii nu-i trecuse, cîte îngenuncheri nu îndurase ― el care avea sufletul mîndru ca o icoană de ctitor ―

din pricina acelor nopţi. Acest "zarzăr exilat în viaţa oamenilor" care înflorea uneori în odaia de alături, era fratele ochilor trişti. Pe acest Dănuţ în cămeşă de noapte, cu profil concentrat pe caiet şi chip copilăros, cînd se întorcea înspre odaia lui, Mircea îl pierduse de la Crăciun. Îl vedea zilnic şi de-atunci, la şcoală, dar vedea o faţă de faun ostenit sau exuberant, de care ferea, cu o îndurerată pudoare, privirea ochilor din el...

Acum îl regăsise.

Dănuţ închise caietul, stinse lampa şi se sui în pat. Mircea aşteptase în zadar familiara întrebare: "Asculţi, Mircea?"

Totuşi era fericit. Şi multă vreme privi lumina lunii vibrînd în odăi ― cu

aceeaşi privire pe care o avea cînd asculta versurile lui Dănuţ ― ca şi cum albul lunar ar fi fost o pulbere desprinsă din albul caietului cu versuri, ca să încununeze din nou întregită puritate frăţească a celor două odăi vecine.

Aţipise zîmbind.

Un vis trecu prin cîteva bătăi de inimă... Trebuie s-o prindă, trebuie s-o prindă.

Fuge în goana mare după o fetiţă mult mai mică decît el, cu cozi blonde pe spate... Se apropie. Şi-i plin de spaimă sufletul, şi de ciudată încîntare. Dacă nu-i ea?