din răsputeri.
Fără să-i pese de cei care bat, Dumnezeu ia o iconiţă din cui, îi preface pe toţi trei în sfinţişori zugrăviţi şi aşază iconiţa la loc. De-acuma poate să-i caute!
Herr Direktor îşi pune monoclul şi se uită prin odaie.
Dănuţ face cu ochiul sfintelor de pe iconiţă. Sfintele se prăpădesc de rîs.
Herr Direktor se uită la ei, vede icoana, şi-şi face cruce. Sfinţii îşi trag coate şi se încruntă aşa de sever, că Herr Direktor mai face o cruce.
L-au păcălit pe Herr Direktor.
Iacă şi mama! Şi ea se uită la ei... cam lung.
Sfinţii clipesc.
Mama ia icoana, s-apleacă asupra ei ― Dănuţ simte lămurit parfumul mamei
― şi sărută pe frunte tocmai pe Dănuţ...
― Hai, Dănuţ, scoală-te, şopti doamna Deleanu, dezmierdînd pe frunte cea din urmă deşteptare în casa părintească, a copilului cu bucle castanii.
Deşi s-apropia dimineaţa, casa părea deşteptată în negru miez de noapte.
Femeile intrară în antret cu lămpile aprinse, urmate de Ion şi de Pricop, celălalt argat de la grajd. Cu toate semnele şi poruncile date în şoaptă de doamna Deleanu, cizmele lui Ion şi ale lui Pricop bocăneau aspru pe podele, primejduind somnul fetiţelor.
Anica şi Profira, îmbrăcate gros, cu capetele înfăşurate în tulpane negre, erau încă buimăcite de somnul neisprăvit.
Dănuţ, cam palid în hainele de catifea albastră, cu guler tare, rabattu şi elegantă lavalieră, se uita distrat în jurul lui. Mesteca mereu, cu un aer nemulţumit; vărsase din greşeală prea multă apă de dinţi în paharul cu apă: îl usturau gingiile.
Curentul făcu să tresară şi să tremure flacăra lămpilor. Cufărul cu aşternutul fu scos afară. Ali intră în casă pe uşa deschisă. Nimeni nu-l goni.
Oamenii ridicară cufărul din odaia lui Dănuţ, în tăcerea de şoapte, curmată
doar de bocănitul cizmelor, umbrele oamenilor care duceau cufărul erau lugubre.
În podul cu vechituri, la lumina slabă a lumînării, Dănuţ ştergea cu radierul musteţile şi barba păpuşii .Nimic nu se schimbase în pod de cînd se despărţise de Robinson Crusoe. Acelaşi miros, aceeaşi pace, aceiaşi sîmburi de piersică
uscaţi şi prăfuiţi.
Subt hărnicia radierului, obrajii păpuşei îşi recăpătară tenul feminin.
Bărbia-şi arătă din nou gropiţa; buzele-şi pierdură aroganţa zîmbetului muşchetăresc, regăsindu-l pe acel suav. Numai lipsa buclelor mai amintea urgia care se abătuse asupra ei.
Cuprinzînd-o c-o mînă de mijloc, Dănuţ o îndepărtă puţin, privind-o. În sufletul lui Dănuţ era visul nopţii, şi-n visul nopţii păpuşa se oglindi.
"Păcat c-am tuns-o", dădu din cap Dănuţ.
Păpuşa din vis semăna cu Monica ― era chiar Monica; păpuşa din mînă, de cînd era tunsă, nu mai semăna cu păpuşa din vis. Şi lui Dănuţ îi părea rău, fiindcă abia acum îşi aducea aminte că în vis Dumnezeu îi dăduse lui păpuşa
care semăna cu Monica, şi îi bătuse inima ciudat, dar nimeni nu ştiuse, fiindcă-i era ruşine de Olguţa. Oftînd, Dănuţ îi făcu loc în lada cu cărţi, alături de Robinson Crusoe. Păpuşa cu rochiţa de mătasă albă, singură între atîtea cărţi, avea cocheta dezolare a unei domniţe în bejenie. De acuma şi pe ea o aştepta colbul, ca o bătrîneţă între străini. Dănuţ închise capacul.
Noaptea păpuşii începu o dată cu cîntecul cucoşilor ― şi insomnia ― fiindcă
Dănuţ uitase să închidă ochii de sticlă în care aflase melancolic de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana cînd erau singuri.
La loc de cinste în capul mesei, samovarul de aramă sclipea şi fumega obez.
În şoldurile lui gălbuie se oglindea sofrageria, masa şi cei trei comeseni, comic deformaţi de rasa mongolică parcă. Aşteptînd să i se răcorească ceaiul, Dănuţ
ronţăia îngîndurat cornuleţele presărate cu chimion, abia scoase din rolă: bucătăreasa se sculase înaintea tuturora.
Doamna Deleanu desena cu degetul pe faţa de masă capul lui Dănuţ.
Domnul Deleanu îşi sorbea ceaiul cu lapte, controlîndu-şi uneori nodul cravatei. Era bine dispus. După o lungă, necurmată şi tihnită vacanţă la ţară, în familie, Bucureştiul...
Apucînd maşinal sticla cu rom, turnă în paharul lui Dănuţ cam mult... aşa cum torni din sticlă, cînd la spate cîntă lăutarii.
― Nu-nu-nu! Asta nu!
― Lasă-l, Alice! E băiat mare, ce Dumnezeu!
Băiat mare! Departe de-al măguli, aceste două cuvinte îl înfricoşau, ca un tren negru care-l ducea de-acasă între străini. În ceaiul cu rom căzură lacrimi.
Treptat, zorii, profirii ca sănătatea tinereţii, bucurară ferestrele. Doamna Deleanu se sculă de la masă şi începu să privească afară.
În tăcerea deplină, samovarul bufnea şi şuiera ca o ironică locomotivă.
― Bună dimineaţa şi sărut mîna!
