― Ai să te superi!
― N-am să am de ce! zîmbi Olguţa.
― Ei!
― Ei, ei! încearcă.
Dănuţ îşi pregăti mîna pentru o palmă sinceră, ţintind obrajii Olguţei. Cînd braţul lui Dănuţ porni, piciorul Olguţei îi pusese piedica. Dănuţ căzu în mîni, pălmuind pămîntul.
― Asta-i porcărie!
Rîzînd, Olguţa se plecă să-l ridice, cu braţele desfăcute.
― Dă-mi pace!
Îndepărtîndu-se cîţiva paşi, Dănuţ luă o piatră cu degetele tremurătoare de mînie ― o aruncă în Olguţa şi fugi în goana mare spre scări.
― Nu m-ai lovit! ţipă Olguţa după el. Laşule . Buftea!
Dănuţ n-o mai auzea. Intrase în ietacul doamnei Deleanu.
Şchiopătînd, Olguţa porni spre casă. Piatra o lovise drept în fluierul piciorului.
Monica era culcată. Olguţa se dezbrăcă pe tăcute, fără să-şi privească
piciorul îndurerat. Înainte de-a stinge lumînarea se uită lung spre uşa lui Dănuţ.
― Monica, dacă eşti prietena mea ― sprîncenele Olguţei se îmbinară ― să nu mai vorbeşti cu Buftea ― explodară buzele ei ― niciodată! Auzi, Monica? Nu vreau eu să mai vorbeşti cu Buftea.
Lumînarea stinsă fumega înecăcios. Subt oghial, Olguţa îşi masa piciorul.
Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. Să nu mai vorbească cu Dănuţ?... Ca niciodată, uitase să îşi spună rugăciunea, fiindcă în sufletul ei, scăldate-n aur, murmurau coruri de înviere:
"Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima".
Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu, şi mai ales al pieliţelor, fusese totdeauna o caznă umilitoare pentru Dănuţ; de data aceasta, binecuvîntată.
Uitase că s-a isprăvit vacanţa; că mîne dis-de-dimineaţă, cînd somnul e mai dulce va pleca de acasă pentru tare multă vreme; că va fi intern la Bucureşti; uitase. Totul era abstract: numai răzbunarea Olguţei era concretă fără să i se
arate, ca cineva care-ţi stă la spate şi se face nevăzut numai cînd întorci capul.
Nouă unghii deveniseră ovale şi roze. Polissoir-ul aluneca pe-a zecea. Dănuţ
ar fi vrut să aibă o sută. Pe măsură ce unghia se rumenea, Dănuţ vedea stingîndu-i-se steaua polară.
Dar doamna Deleanu zăbovea. Ea singură hotărîse ca Dănuţ să plece dimineaţa la Iaşi, împreună cu domnul Deleanu, şi de acolo, în seara aceleeaşi zile, spre Bucureşti.
― Are să-ţi pară rău, Alice. Mai ţine-l acasă o zi şi sară mi-l aduci la gară; nu-i păcat să-şi piardă o ultimă zi, petrecută acasă, pentru vizite?
― Nu. E datoria lui să-şi ia rămas bun de la rude. O zi mai mult sau mai puţin...
― Bine. Te-ai molipsit şi tu de la Grigore !
Acum îi părea rău. Da, dacă trenul de sară cu care Dănuţ avea să plece la Bucureşti nu s-ar fi oprit la gara Medelenilor, ar fi fost mai uşor parcă să-l îndemne să-şi îndeplinească datoriile, cu sacrificiul unei zile petrecute acasă.
Dar aşa!
― Dănuţ... dacă vrei, dacă ţii tu mult, nu mai pleci mîne dimineaţă. Stai cu mama toată ziua, şi sara mergem la gară să-l aşteptăm pe tata. Vrei Dănuţ?
― Nu. Plec cu tata, vorbi Dănuţ pe nerăsuflate.
― Ce? Nu v-aţi culcat? se miră domnul Deleanu intrînd în ietac. Ştiţi că-s unsprezece? Acuşi trebuie să ne sculăm. Hai la culcare.
Doamna Deleanu, cu degetul lui Dănuţ într-o mină şi polissoir- ul în cealaltă, ridică ochii, deschise buzele... şi le închise la loc: "Aşa-s bărbaţii!"
― Haidem, Dănuţ. Nouă nu ne e somn.
Papucii erau pe covoraşul din faţa patului; cămeşa de noapte pe pat. Dănuţ
îşi căutase papucii subt pat; cămeşa de noapte în dulap. Olguţa nu era nici subt pat, nici în dulap. Mai rămînea numai uşa dinspre odaia ei.
― Mamă, eu n-am avut niciodată cheia la mine începu Dănuţ cu ton plîngător.
― Ce cheie, Dănuţ?
― Cheia de la odaia mea.
― Da ce vrei să faci cu ea?
