iubea de departe şi era deasupra somnului ei ca o stea deasupra unei ape.

Trecuse o furtună şi un zbucium adînc... Trecuse?...

Îşi şterse ochii. O iubea atît de mult că plîngea zîmbind storului tras.

...Îi bătea inima.

Despuiase o grădină de ultimii trandafiri albi, sărind gardul ca un hoţ, după ce pîndise îndepărtarea paşilor sergentului cu spinarea vigilentă.

Deschise poarta, cu trandafirii subt surtuc. Cînele nu-l lătră. Avea o coadă

amicală pentru Dănuţ.

A! N-avea cu ce să-i lege!

― ...?

Zîmbi. Îşi scoase batista şi cu ea înnodă cozile trandafirilor de clanţa uşii.

Şi fugi emoţionat, ca un îndrăgostit, după ce-a avut temeritatea să dăruiască

flori casei în care e somnul fetei pe care o iubeşte de departe.

*

― Mata ce spui, Mihăiţă?

― Cum vrei mata, Catinca...

Aşa îşi vorbeau unul altuia părinţii lui Mircea Balmuş. Erau moldoveni din Ieşi.

"Cum vrei mata, Catinca" nu era o formulă de politeţă sau de comoditate casnică, ci o recunoaştere blajină şi mucalită, delaolaltă, a energiei Catincăi, înzestrată cu cei mai frumoşi ochi din tinereţea lui conu Mihăiţă şi cu o voinţă în armonie cu focul ochilor negri.

Tot ce făcuse conu Mihăiţă de la logodnă încoace, vroise cucoana Catinca. Şi avea voinţa norocoasă. O singură dată, totuşi, voinţa cucoanei Catinca...

Şi acum regreta. Regreta aerul curat ca apa din pivniţă pentru dulceţile de vară; regreta belşugul de verdeaţă care transformă unele cartiere ieşene într-un fel de livezi în care casele-s un fel de stupi mai mari; regreta priveliştea dealurilor Galatei şi Cetăţuiei, şi căsuţa bătrînească ― singura ei zestre ― cu ceardac, grădină şi amintiri, din strada Palladi; şi vaca de la care avea lapte bun pentru sănătatea lui Mircea; şi accentul moldovenesc al prieteniei de acolo; şi liniştea Iaşului, şi ieftinătatea lui...

Cu doi ani în urmă, solicitudinea distrată a unui ministru de justiţie oferise preşedintelui secţiei a II-a a Tribunalului Iaşi un loc de consilier la Curtea de apel din Bucureşti.

― Cum vrei mata, Catinca...

Cucoana Catinca veghease o noapte, cu cafele negre şi emoţii, ca în Vinerea Mare cînd cresc cozonacii... Curtea de apel din Bucureşti era parcă mai aproape de Casaţie decît rudele ieşene ale justiţiei supreme... Viitorul lui Mircea, glorie a Liceului Internat. Bucureştiul era parcă mai aproape de Paris decît naufragiatul Iaşi...

Se apropiaseră aşadar de Curtea de casaţie, dar se depărtaseră de blajinul oraş

al tinereţii. Şi totuşi cucoana Catinca nu plecase fruntea. Regreta Iaşul, dar îl regreta dintr-o gospodărie moldovenească, miraculos răsărită în Popa Nanul bucureştean. Căsuţă cu patru odăi ― mobilă bătrînească, miros de podele ceruite şi de fructe; antreţel cu păretele împodobit de un blazon păstrat şi arătat cu evlavie; cununile de premiant ale lui Mircea şi portretul lui de copil cu întâia cunună pe cap; pivniţă cu murături şi pod cu amintiri: un petec de ogradă şi o fîşie de grădină.

În casa din Popa Nan 24, cucoana Catinca decretase moldovenismul. Se vorbea moldoveneşte, se mînca moldoveneşte, se trăia moldoveneşte.

Dar şi-n grădină, voinţa cucoanei Catinca spulberase strădania ultimului proprietar de a întocmi în faţa casei o grădină vanitoasă la care "să se uite gură-cască şi vecinii ca la farfuria de salată rusească de pe tejgheaua restaurantelor".

Acum, grădina era o odaie afară, în care "să poţi sta oleacă la aer" la adăpostul viţei sălbatice care acoperea gardul dinspre stradă. Florile cele mai provinciale ―

ţesute parcă în faţa caselor moldoveneşti de mînile stăpînei ― se aşternuseră

supuse în Popa Nan, cu aceeaşi rînduială şi acelaşi zîmbet colorat, alături de legumele pe care cucoana Catinca nu vroia cu nici un chip să le cumpere din piaţă.

Erau şi cîţiva păpuşoi, şi, între ei, înaltă, rotundă şi rurală, o floarea-soarelui.

dominînd petuniile, vîzdoagele, panselele, crăiesele, tufănelele, ochiul boului, micsandrele, busuiocul...

Iar în ogradă ― nu curte ― era o poiată ― nu cuşcă de pasări ― o hulubărie ―

nu porumbar ― un felinar cu gaz şi cu cîne adus de la Iaşi, care nici pe solul Munteniei nu se simţea solidar cu motanul moldovan prin lene şi locul naşterii.

În faţa scării de intrare, la dreapta şi la stînga, două ciubere cu leandri aprindeau flori roze.

În această casă modestă dar vie, Dănuţ regăsise parfumul patriarhal al copilăriei şi moalea inflexiune a vorbei moldoveneşti. Şi casa îl primise cu braţele deschise, fiindcă era prietenul lui Mircea, fiindcă era "moldovan de-al nostru" şi fiindcă cucoana Catinca avea o autoritară slăbiciune pentru acest "diavol simpatic".

Şi Gheorghiţă a Marandei cunoştea gospodăria cucoanei Catinca. Cînd se făcea grijitură mare, dădea şi el o mînă de ajutor. Iar la Paşti ― cu mînicile suflecate şi legat la cap ― frămînta destoinic aluatul cozonacilor pentru care Herr Direktor avea o adevărată evlavie. Mai era la bucătărie şi o fetişcană din Holboca. În fiecare duminică, Gheorghiţă a Marandei şi Măndiţa din Holboca, se plimbau ţinîndu-se de mînă prin Cişmigiul tuturor exilaţilor rurali.

După cum se vede, apartamentul din Pitar-Moşu avea o înclinaţiune pentru casa din Popa Nan, reciprocă de altfel.

*

Conu Mihăiţă dormea în ietacul cu candelă roşie, hulubii dormeau în hulubărie, dulceţile de trandafir, în gavanoase, găinile, în poiată. Felinarul lumina ograda amănunţit măturată.

Mircea învăţa în grădină cu mai mulţi camarazi, adică făcea "curs real pentru adulţii clasei", cum spunea Dănuţ.

Totuşi, cucoana Catinca nu se statornicise în fotoliul aşezat pe peronul din faţa casei, subt becul electric, unde cetea ,,cînd totul era în regulă" numere din Viaţa românească, din care preţuia, mai ales, "blăstămăţiile lui Patraşcanu" şi

"minciunile mîncăului de Hogaş": moldoveni de-ai noştri.

Aceeaşi aşteptare care făcea pe cucoana Catinca să nu-i tihnească tîrziul de noapte cînd gospodăria era pacificată, îl făcea pe Mircea să aibă lacune în şirul explicaţiilor pe cari doi colegi le înregistrau minuscul pe fiţuici, şi alţi doi, provizor, în capetele grele de energia somnului.

"De ce nu mai vine Dan?" Această întrebare de actualitate schimba fizionomia trecutului oficial, determinînd uneori un subit şi inexplicabil armistiţiu între două

armate care se luptau încîlcit şi eroic în manualul de istorie, iar alteori, întineriri arbitrare ale crailor.

"De ce n-o fi venind diavolul?"

"Diavolul" nu fusese călcat nici de tramvaie, nici de automobile; venea cu paşi domoli spre casa unde era aşteptat. Şi ritmul paşilor legăna împărecheri de cuvinte care voiau să fie vers într-un suflet limpezit după furtună.

Dănuţ zîmbi cu capul aplecat în lături, ca un violonist cînd îşi acordă vioara.

"Il était bien malheureux

Ce pauvre ciel d'ambre bleu,