Şi s-o simtă în braţele lui, lipită de el, ca o floare a trupului lui, ca o floare răsărită din el, în care sufletul lor era parfum.

Fără de ea începea singurătatea; era o troiţă la răscrucile pustietăţilor.

O dorea, o dorea lîngă el, în braţele lui, şi era dor în ochii lui, în buzele lui, în obrajii lui, în mînile lui, în trupul lui, ca suferinţa sevei în tulpini frînte, cu floarea smulsă.

O trăsură se oprise la poartă. Tresări. Se repezi la marginea terasei, cu inima înnebunită de spaima bucuriei.

Adina?

Nu: Aneta.

Dănuţ oftă şi se încruntă. Era o dezamăgire în el: de ce nu venise Adina, cînd el o aştepta pe ea? Totuşi, venise Aneta, trimisă de Adina. Preajma unei bucurii îl făcu mîndru, demn, sever, ca cei care acordă audienţe faţă de cei care le cer.

Gheorghiţă urca scările în goană.

― Conaşule, o venit o duduie cu un belet. Întreabă dacă eşti mata acasă. Eu am zis că nu ştiu, zîmbi Gheorghiţă pe înfundate. Ş-am vinit să văd!

― Unde-i biletul?

― Zîci cî să ţă-l deie matale în mînă, cî aşteaptî răspuns.

― Pofteşte-o sus.

Dănuţ trecu în goană în odaia de baie. Îşi pieptănă părul, îşi spălă ochii, se pudră, îmbrăcă o pijama, zvîrlind tunica mototolită cu nasturii smulşi. Vroia să

pară calm, liniştit, odihnit. În faţa uşii dinspre hall se opri. Îi bătea inima. Intră.

― Bună ziua, bună sara, Aneta, vorbi el distant, cu o dezinvoltură afectată.

― Sărut mîna, domnişorule, se aplecă Aneta cercetîndu-l pe furiş cu ochi

experţi, care înlocuiau provizor ochii stăpînei. Aveţi o scrisoare de la dînsa.

― Da, consimţi Dănuţ luînd-o. Poţi să pleci.

― Îmi spuse să aştept răspuns.

― Bine, aşteaptă.

Trecu în birou, fără grabă. Închise uşa. Şi singur cu scrisoarea, o privi, o respiră, sărută plicul şi, transfigurat ca un copil cu darul în braţe, îşi ascultă bătăile inimii. Zăbovi îndelung asupra adresei:

"Domnului Dan Deleanu

Str. Pitar-Moşu 20.

― Dac-aş rupe-o?

Îl ispitea ca o prăpastie gîndul să rupă scrisoarea fără s-o cetească ― să sufere, să se chinuiască alături de bucuria nimicită... Bucuria?... Dacă-i scria ceva îngrozitor, dacă... Rupse plicul.

"Dănuţ drag, ştiu că nu mă mai iubeşti. Am simţit astăzi cînd ai venit lîngă

mine duşmănos, străin de mine, că nu mă mai iubeşti. Şi sufăr, Dănuţ. Auzi: sufăr.

Numai eu ştiu ce-i în sufletul meu. Ce ţi-am făcut, Dănuţ? Cine te-a înstrăinat demine? Cine ţi-a spus lucruri urîte pe socoteala mea? Şi cum ai putut tu, Dănuţ, să

le crezi? Crezi, tu, copilul meu scump, că aş fi în stare să-ţi ascund ceva? Crezi tucă aş putea eu să-ţi ascund ceva? Şi ce să-ţi ascund, Dănuţ, cînd toată viaţa mea e a ta? Singurul lucru pe care ar fi trebuit să ţi-l ascund era iubirea mea... şi n-am putut. Atunci ce ţi-aş putea ascunde? Nu, Dănuţ, tu te-ai schimbat. Altădată ştiam un Dănuţ care nu-mi ascundea nimica, un Dănuţ care era numai al meu, un Dănuţ

care va fi cea mai frumoasă amintire a bietului meu suflet. Unde-i acel Dănuţ,unde-i? Cine mi l-a luat? Cine mi l-a furat?

Nu-s supărată pe tine, Dănuţ. Oricît de mult aş suferi din cauza ta, tu totDănuţul meu drag să rămîi. Tu eşti un copil răsfăţat, eu sînt bătrînă pe lîngă tine.

Nu-i nimic!

Dar să ştii, Dănuţ, că te iubesc prea mult ca să pot trăi despărţită de tinepentru totdeauna. Auzi, Dănuţ.

Dacă eşti crud cu mine, are să-ţi pară rău! Tu, Dănuţ, îmi eşti mai scump decît viaţa şi dacă nu te mai am... are să-ţi pară rău!

Dar eu nu-ţi cer mult, dragul meu Dănuţ. Nu-ţi cer să mă iubeşti întotdeauna aşa cum, ― poate ― te temi tu. Nu. Ştiu că nu se poate. Nu spun nimic. Dar prietenia ta nu poţi să mi-o iei, n-ai dreptul să mi-o iei. Atît îţi cer, Dănuţ, prietenia ta. Să vii din cînd în cînd la mine, să mă laşi să te privesc, să-ţi dezmierd părul, să

staucuminte lîngă tine, puţin, nu mult: atîtaîmi ajunge.

Dar poate măînşel, Dănuţ! Poate nu-i adevărat? Spune-mi, Dănuţ, că nu-i adevărat. Ar fi prea îngrozitor să fie aşa cum mă tem. Spune-mi, Dănuţ, scrie-mi o vorbă numai.

Orice mi-ai spune, eu te aştept, tristă pînă cînd vei veni,Adina."

Respiră adînc... O simţea alăturea, o vedea parcă plîngînd, şi-i era aşa de milă

de ea, că-i venea şi lui să plîngă ― şi era fericit. Şi pe măsură ce tristeţea ei îl apăsa mai mult, bucuria lui era mai vie. Nu vroia să-i scrie, nici s-o vadă.

Era crud faţă de el, crud faţă de ea, dar o cruzime care-i înviora sufletul cu biciuiri de ploaie tînără.

Deschise uşa. Aneta se sculă de pe scaun. Dănuţ îi vorbi din prag.

― Spune că bine.

― ...? Scrieţi-i, domnişorule.

― Spune că bine.

― De ce nu-i scrieţi, domnişorule?

Aneta se apropie de el, vorbindu-i în şoaptă.

― Domnişorule, dînsa plînse toată ziua...

― Bine.

Închise uşa. Aneta ridică din sprîncene şi coborî scările călăuzită de Gheorghiţă. Dănuţ îşi şterse ochii. Privi scrisoarea. "...Atunci ce ţi-aş putea ascunde?..." Dacă minţea? Dacă întreaga scrisoare era o minciună?