― Ei, copii, hai să plecăm. Spune-ţi bună-sara lui moş Gheorghe ― şi tu, Dănuţ, ia-ţi rămas-bun... şi mata, moş Gheorghe, ai să faci bine ş-ai să stai în casă şi mîne, şi poimîne... pînă cînd ţi-oi spune eu. Auzi, moş Gheorghe?
Dănuţ oftă încet: uitase că pleacă. Şi Monica uitase.
Moş Gheorghe desprinse o iconiţă îmbrăcată în argint ― cea mai scumpă din cîte avea ― o sărută şi o întinse lui Dănuţ.
― Să te aibă Dumnezeu în paza lui. Să creşti mare şi voinic... s-ajungi să faci fericirea stăpînilor mei...
Vorbea răguşit, privind în pămînt.
Fără să-şi dea bine seama, Dănuţ se aplecă şi sărută mîna care-i întindea iconiţa. Aplecîndu-se mai adînc decît Dănuţ, moş Gheorghe-i răscumpără
greşala, sărutînd mînuţa copilului stăpînilor săi.
...Într-un tîrziu, moş Gheorghe, aşezat pe marginea laviţei, înălţă capul, aruncînd o privire prin încăpere: mirosea a funingine. Lampa fila de mult. Sticla era neagră. Dînd din cap, moş Gheorghe stînse flacăra şi se aşeză din nou pe marginea laviţei. Pleca Dănuţ; curînd va pleca şi Olguţa... Apoi şi el...
― Mamă, de ce-s trei chei? întrebă Dănuţ intrînd în ietac după doamna Deleanu.
Trei cheiţe zăngăneau captive în inelul cheilor celor două cufere ale lui Dănuţ. Două groase şi cenuşii: una subţire, nichelată.
― Fiindcă ai două cufere şi un geamandan.
― Şi un geamandan! tresări Dănuţ.
Doamna Deleanu zîmbi.
― Care, mamă? întrebă el, arătînd cu nădejde şi neîncredere geamandanul de marochin albastru, aşezat pe dormeză.
― Sigur, Dănuţ. Ţi l-am dat ţie.
Subt ochii nedumeriţi ai doamnei Deleanu, Dănuţ o rupse la fugă afară, smuncind uşa... şi se întoarse, întovărăşit de Olguţa şi Monica, gesticulînd.
― Mamă, Olguţa nu mă crede! Uite: geamandanul care miroasă frumos. Dacă
ţi-am spus!
― Sigur că nu te cred! Mai întîi vreau să văd.
― Ai văzut?
― Mda!... Da nu mai miroasă aşa frumos!
― Spui minciuni! Ai tu gutunar, se indignă Dănuţ, respirînd cu nesaţ
declamator marochinul.
― Nu-l deschide, Dănuţ. Ai să-l desfaci la Bucureşti.
― Şi eu să nu văd ce-i înăuntru? se îmbufnă Olguţa.
― Nu-i nimic de văzut! ridică din umeri doamna Deleanu, deschizîndu-l.
Iacătă: batiste, o cămeşe de noapte...
Dar Olguţa avea ochi de vameş socialist.
― Da acolo ce-i?
Şi fără să aştepte răspunsul, scoase la iveală o plumieră de lac japonez.
― Nu pune mîna, Olguţa! se supără Dănuţ pescuind şi el o pungă de piele plină de reliefuri.
― Staţi, staţi ! Vă arăt eu singură, oftă doamna Deleanu văzînd invazia.
Şi cu resemnarea zîmbitoare a unui artist silit să biseze desfăcu geamandanul.
Geamandanul de marochin ― el singur dar ― cuprindea atîtea alte daruri, încît închiderea lui avu drept urmare deschiderea şifonierei. Altminteri, Olguţa ar fi spus că-i persecutată ― necuviinţă pentru care doamna Deleanu ar fi trebuit s-o pedepsească ― sau ar fi gîndit numai că-i persecutată ― cum ar fi gîndit poate şi Monica despre Olguţa ― gînduri pe care doamna Deleanu le socotea mai primejdioase decît obrăzniciile.
Olguţa primi un pachet de şocolată şi făgăduinţa unui cuţitaş la fel cu acel din plumieră lui Dănuţ; Monica, o sticluţă elegantă, plină cu eau de cédrat.
Dănuţ se plimba prin ietac, aruncînd priviri posesive geamandanului înfăşurat în învelitoarea de pînză. Frămînta cheiţele din buzunar, cu vîrful degetelor, zăngănindu-le înnăduşit: căpătase ticul tuturor acelora care poartă în buzunare chei sau bani de metal.
― Hei! Da pe mine m-aţi uitat!... Nu stăm la masă? întrebă domnul Deleanu din pragul uşii, scuturîndu-şi scrumul ţigării pe covor...
― Ai-ia-ia! Otravă mi-ai dat, Olguţa! se schimonosi domnul Deleanu, mozolind bucata de şocolată.
― Mama mi-a dat-o! se apără Olguţa rîzînd... Papa, cînd faci aşa, semeni cu motanii! Mai fă o dată.
― Ia lăsaţi şocolata. Aşa vă stricaţi pofta de mîncare. La masă!
