Kami-Mura, Potemkin... Ileana Cosînzeana...

"Unu Ilă

Duduită

Eşti caş

Toporaş

Pe la...

Pe la..."

Nu mai ştia. Uitase.

Se cufundase tot, pierise tot ca o corabie venind din cine ştie ce Insule Azore.

Şi-atît mai rămînea: un glas mecanic, îngînînd, la fel cu papagalul, versul naiv, ciudat şi frînt, deasupra unei devastări de veci...

..."Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rostDe-mi ţin la el urechea şi rîd de cîte-ascult

Ca de poveşti străine?... Parc-am murit demult..."

Îşi strînse tîmplele în mînile reci.

Iar îşi auzea gîndurile vorbind singure, într-o tăcere superstiţioasă de ţintirim...

Iar răsărea sufletul din umbră, straniu ca propria faţă cînd şi-o privea noaptea în oglindă, cu ochii ficşi.

― Am să-nnebunesc!

Gheorghiţă aprinse lumina de pe terasă şi înaintă în cumpănă cu ceaşca de cafea.

Dănuţ îşi privi mînile, clipind. Zări o pată de cerneală pe deget. Îşi aminti de teză. Amintirile-i trecură vii prin inimă umplîndu-i pieptul cu stoluri de zvîcniri ca cerurile primăverii sau ale toamnei. Strînse pumnii.

― Ticălosul!

― Cini ti-o năcăjit, conaşule?

"Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne, tout tourne,

Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne au cabaret"...

Sorbi din cafea.

― Oh! Stupid papagal! Gheorghiţă, spune să-l mute în casă.

Ticălosul!... A încercat să o îmbrîncească! În faţa lui!...

Din inimă, mînii după mînii se prăvăleau ca stîncile, îngreuind puterea pumnilor.

― Ticălosul!

Cum ar fi vrut să-l aibă în faţă ― cu floreta, spada sau pistolul ― sau ― da!

mai bine ― cu mînile goale. Să-l apuce de piept, să-l scuture, să-l zguduie şi să-l trîntească, să-l vadă prăbuşit la pămînt cu figura aceea inertă şi buhăită de păpuşă

fălcoasă din care se scurg tărîţele...

Sorbi din cafea.

Începu să colinde terasa cu paşi repezi, oprindu-se uneori ca şi cum s-ar fi izbit de un zid. Şi iar pornea, ferindu-se.

Cum poţi să iubeşti pe un astfel de om?... Nu. Nu se poate. Batjocoreşti

dragostea... Şi nu se poate.

Nu. Adina îl iubea pe el. Adina era a lui.

Îl acoperise cu trupul ei.

― Ticălosul!

Ea să-l apere pe el?... O mirare încîntătoare îi acoperi sufletul, încălzindu-i-l, ca acele izbucniri de soare în primăverile înnourate, cărora le întinzi mînile. Zîmbi.

O vedea mică, spăimîntată şi hotărîtă în faţa lui, acoperindu-l, ca o floare care vroia să fie pavăză: pavăza lui... împotriva...

Îi venea să plîngă. Era trist şi înduioşat... Se întîmplase ceva... Dragostea lui era ostenită...

Şi era uneori ca un ţipăt în el, ca un vaiet, undeva în adîncuri, ca deasupra unei vînători cu săgeţi tăcute. Şi o spaimă... Se întîmplase ceva... Ce se întîmplase?...

Adina era a lui, Adina îl iubea, îl acoperise cu trupul ei ― atunci ce se întîmplase?

Era o mîhnire în el, undeva în adîncuri, o spaimă, o singurătate, un frig...

Stinse lumina. Se aşeză într-un fotoliu. Aştepta... Aştepta să se întîmple ceva...

Să se întîmple o minune, cum aştepta şi cînd era copil... Să fie deodată Adina lîngă

el, fără s-o audă venind, fără să-i presimtă paşii, să fie lîngă el, în braţele lui, ca un vis care te face să tresari, să zîmbeşti şi să strîngi perna prin somn.

S-o simtă în braţele lui şi s-o alinte, să închidă ochii, să-şi rezeme capul de pieptul ei. Şi s-o audă ca prin vis, vorbindu-i în şoaptă:

"Dănuţ, nu s-a întîmplat nimic... Tu eşti un rău şi un prost, ai plîns, ne-am întristat amîndoi... dar ne-a trecut... Acuma sîntem amîndoi, unul lîngă altul..."