― ...Şi cînd dă biata femeie să ridice sărăcia de turtă de pe foc, ce să vadă?...
Dilataţi şi candizi, ca soarele, ochii copiilor aşteptau.
― ...O pîne cît un soare... Dumnezeu făcuse minunea. Săracul de lîngă vatră
era chiar Dumnezeu.
Tăcere şi întuneric.
― Moş Gheorghe, unde eşti? ţipă tare Olguţa.
― Aici-s, duduiţa moşului.
Olguţa-şi trecu mînile peste ochi. O străfulgerase teama că moş Gheorghe-i Dumnezeu şi că l-a pierdut.
― Moş Gheorghe , răsună un glas la uşa tindei, curmînd o lungă tăcere.
― Asta-i mama, le şopti Olguţa sărind de pe laviţă. Ascundeţi-vă repede!
Aici-aici! Gata, moş Gheorghe!
― Sărut mîna, cuconiţă. De mult n-ai mai venit pe la moşu! întîmpină moş
Gheorghe pe doamna Deleanu care intră cu trei paltonaşe pe braţ.
― Lasă, că are cine să vie! Da unde-s? Moş Gheorghe aruncă o privire prin odăiţă...
― O fost ei trei iezi cucuieţi, da se vede că i-o mîncat lupul!
Amintindu-şi cum aflase lupul din poveste pe cei trei iezi ― şi mai cu seamă
pe unul dintre ei ― Dănuţ bufni în rîs. Alte rîsete aclamară şoaptele lămuritoare.
Dibuind cu mîna prin umbră, doamna Deleanu descoperi izvorul: trei capete înghesuite subt masa cu bucoavne. Între timp moş Gheorghe aprinse lampa. Pe zidul alb se perindară, albastre, umbrele a trei urşi ieşind din bîrlog de-a buşilea.
― De-acum nu mai ai nevoie să mături, moş Gheorghe! zîmbi doamna Deleanu arătîndu-i ciorapii copiilor.
― Daa! se minună moş Gheorghe. Tare-s gospodari copiii moşului. Au ei cui sămăna!
Alte hohote de rîs izbucniră.
― De ce rîdeţi? îi cercetă doamna Deleanu alergînd cu privirea de la unul la altul.
― Să-ţi fie de bine... naşule! izbuti Olguţa să îngîne printre gemete de rîs.
― Ce spui tu acolo?
Copiii se priviră între ei. Şi din ochii lor măriţi, rîsul din nou clocoti, abătîndu-i ca un uragan, care pe laviţă, care pe jos, cu ochii uzi de lacrimi şi mînile pe stomah.
― Ce-au păţit, moş Gheorghe?
― Copii, cuconiţă! îşi muşcă musteaţa moşneagul, abia stăpînindu-şi rîsul.
― Naşul, mamă, naşul!
― Ce-aveţi cu naşul? Ce-i cu naşul? se miră doamna Deleanu, pipăindu-şi nasul, involuntar.
Monica şi Dănuţ plîngeau de-a binelea. Olguţa se văita, legănîndu-se ca o bocitoare.
― Povestea cu lupul şi cu cei trei iezi, cuconiţă ! ridică din umeri moş
Gheorghe, zguduit de rîs.
― Cu lupul?
― Ţi-o spus-o el moşu şi matale, da erai mititică pe-atunci. Ei...
Tusa îi înecă vorba începută. Cu mînile pe piept, împleticindu-se puţin, moş
Gheorghe trecu în tindă tîrînd tusa după el. O clipă, rîsetele şi cu tusa răsunară
împreună, ca un ciudat zvon de jale. Apoi rîsetele se sfiiră şi conteniră brusc.
Intrase parcă ceva străin în căsuţa lui moş Gheorghe, dincolo de lumina lămpii, în tindă, prin umbra neagră. Şi toţi aşteptau cu strîngere de inimă sfîrşitul unei lupte, parcă. Pe obrajii copiilor, ultimele lacrimi ale rîsului se întristară, lunecînd de-a lungul altor obraji.
O suliţă neagră se desprinse din flacăra lămpii şi, dreaptă, se înălţă, veghind tăcerea şi aşteptarea.
După un timp, moş Gheorghe răsări din nou în lumină.
