― Un... doi, murmură Olguţa, istovitor de rar, încordîndu-şi pulpele.
― Trei! ţipă Dănuţ, pripindu-se.
― Napoi! Eu număr.
Dănuţ îşi reluă locul, încruntat.
― Un, doi... trei.
Porniră în pas alergător cu Ali în frunte: Monica în rînd cu Dănuţ, Olguţa în urmă. Dănuţ privea casa lui moş Gheorghe spre care alergau. Monica trăgea cu coada ochiului la Dănuţ cu care alerga: Olguţa-i urma calm, ca şi cum amîndoi ar fi fost înhămaţi la goana ei.
Cozile Monicăi se desfăcură: şi le-nnodă la loc întorcînd capul spre Dănuţ. Ce bine ar fi fost să alerge cu cozile în mînile lui prin frigul de aur! Nimeni nu i-ar fi întrecut.
Dănuţ gîfîia. Întoarse capul îndărăt; Olguţa şi-l plecă în jos, zîmbind.
Adunîndu-şi puterile, Dănuţ îşi dădu drumul. Se-mpiedică.
Oprindu-se, Monica-i ajută să se ridice.
― Din cauza ta am căzut!
Olguţa trecu pe lîngă el în goana mare, cu ochii la moş Gheorghe care-i aştepta în pragul porţii.
― Buftea, acuma te ţii?
Dănuţ suspină. Monica-şi încetini goana jertfindu-se pentru Dănuţ.
― Ai văzut, moş Gheorghe?
― Ca o rîndunică, duduiţa moşului!
― Cine-i al doilea? se interesă distrat Olguţa.
― Dănuţ, triumfă Monica.
Dănuţ nu mai putea vorbi: respira. Aruncînd din treacăt o privire haină
învinsei, intră pe poartă înaintea ei, dimpreună cu Olguţa: aşa-s biruitorii.
― Cine merge cu mine la scrînciob? întrebă Olguţa umplîndu-şi gura cu vişine uscate.
Monica aşteptă răspunsul lui Dănuţ. Moş Gheorghe îşi scutură luleaua pregătindu-se de plecare.
Dănuţ tăcu. Şedea întins pe laviţă, în faţa vetrei. Îi era aşa de lene că-i venea să rîdă şi nu putea.
― Tu nu mergi, Monica?
― Mi-i frig.
― Atunci mă duc singură?
― Da pe moşu nu-l iei?
Olguţa zîmbi.
― Da casa cine-o păzeşte?
― Hei! Moşnegii care stau la foc. Noi tinerii ne dăm huţa în scrînciob.
Singură cu Dănuţ!... Necutezînd să se aşeze pe laviţă, alături de el, Monica se aşeză pe un scăunel, lîngă laviţă, cu faţa la foc. Dacă flăcările vetrei ar fi putut străbate prin sufletul Monicăi, deasupra lui Dănuţ ar fi lucit un curcubeu...
...Atîtea vitejii făptuise Făt-Frumos, că toate la un loc n-ar fi încăput într-o bibliotecă ticsită cu cărţi de poveşti. Şi totuşi nu era sătul. Pornise pe alte tărîmuri, spre alte isprăvi.
În inima lui Dănuţ, copitele calului năzdrăvan băteau un trap eroic... Un vîjîit de buzdugan? Nu. O muscă. Făt-Frumos opri calul. Dănuţ deschise un ochi: pe spinarea nasului, gîdilitor, o muscă peregrină. Strîmbă nasul, musca zbură, ilară. Ochiul deschis o întovărăşi pînă cînd se aşeză pe capul Monicăi. Dănuţ
închise ochiul.
Monica avea cozi de aur ca şi Ileana Cosînzeana? Oare ce făcea Făt-Frumos cînd era singur cu Ileana Cosînzeana? O trăgea de cozi?
Nu. Se sărutau. Aşa spunea povestea.
Da de ce se sărutau?
― Monica, tu ştii de ce se săruta Făt-Frumos cu Ileana Cosînzeana?
Ileana Cosînzeana ştia, dar îi bătea inima atît de tare că nu putu răspunde lui Făt-Frumos.
O spaimă ciudată trecu prin sufletul lui Dănuţ... ca şi cum Făt-Frumos ar fi rupt-o la fugă... Cum? Nu se temea Făt-Frumos de zmei şi de balauri şi-are să-i fie frică de o Ileană Cosînzeană?
