Deschise ochii. Întinse mîna. Apucă o coadă de-a Monicăi şi trase înspre el.
Capul Monicăi se îndoi pe spate; nemaiavînd sprijin, căzu pe laviţă, cu ochii închişi şi faţa palidă ca parfumul crinilor.
Dănuţ se aplecă asupra Ilenei Cosînzeana. Simţindu-i respiraţia dulce şi caldă ― de tainică zmeură ― se dădu puţin îndărăt.
Aceeaşi muscă stăruitoare şi concretă începu să colinde obrajii legendari. Lui Dănuţ îi veni inima la loc. Cu degetul alungă musca.
"Unde s-o sărut?" zăbovi Dănuţ, plimbîndu-şi vîrful degetului pe conturul obrajilor. Alese vîrful nasului, parcă era mai puţin primejdios, fiind punctul cel mai depărtat de restul feţii.
Fără să vrea, simţind buzele lui Dănuţ pe vîrful nasului, Monica tresări.
Sărutarea alunecă şi căzu ca o floare umedă pe buzele Monicăi.
― Dă-mi pace! se smulse Dănuţ, trăgîndu-şi capul îndărăt. Nu mă mai joc cu tine de-a Făt-Frumos.
Ileana Cosînzeana nu se jucase.
Odaia lui Dănuţ se golise treptat. Razele soarelui luminaseră palid fundul cufărului înfăţat cu un cearceaf; străluciseră aurii pe albiturile raftului de sus; acum se stingeau roşii pe capacul închis, printre etichetele hotelurilor cosmopolite.
Erau şi surprize în cufărul lui Dănuţ. Cîte un napoleon de aur în buzunarul fiecărei hăinuţe; o puşculiţă de argint, căptuşită cu catifea violetă, plină, fireşte, cu bani de argint; o cutie cu bomboane englezeşti; pachete de şocolată "Velma Suchard"; o cutie cu tablete "Marquis"; săculeţe cu livănţică; un saşeu parfumat pentru batiste... O bună parte din sufletul şifonierei pleca la internat în cufărul
lui Dănuţ, fără să ştie el.
― Anica, deschide fereastra s-aerisim puţin.
Cu zările roşii, străpunse de asprul croncănit al ciorilor, amurgul de toamnă
părea uriaşa oglindire a unui cîmp de luptă acoperit de înfrîngeri. Venea vînt rece dintr-acolo.
Doamna Deleanu încuie cufărul, încercîndu-i încuietorile.
― Anica, închide dulapul.
Era plin de jurnale mototolite ca dulapul unei camere de hotel după plecarea pasagerului.
― Doamne, coniţă! Mata?! Lasă, că-l trag eu.
Doamna Deleanu împingea cufărul, din mijlocul odăii spre părete.
― Lasă, Anica: tu curăţă pe jos.
― Coniţă, întrebă Profira intrînd cu lampa aprinsă, unde să-i fac patul lui conaşu Dănuţ?
― Cum unde? Aici... Ce-i, musafir?
― Da n-are saltea!
― Ţţ! Ia de la alt pat.
Doamna Deleanu mai aruncă o privire prin odaie, oprindu-şi-o apoi asupra cufărului gata de plecare: era greu cum uneori o inimă e grea.
Ocolind lumina lămpii, ieşi afară.
Anica şi Profira se priviră lung.
Le istorisea moş Gheorghe o poveste de pe vremea cînd Dumnezeu umbla printre oameni, însoţit de Sfintul Petru, cu chip şi strai de cerşetor.
Tustrei îl ascultau cuminţi şi reculeşi, grămădiţi pe laviţă. Moş Gheorghe şedea pe un scăunel, cu spatele la vatră şi faţa la copii. Îl auzeau mai mult decît îi vedeau, fiindcă lumina scăzuse, viorie, albastră, apoi vînătă ca prunele ― şi ferestruicele odăii erau mici. În vatră, cenuşa brumase mormanele de jar, învăluindu-le cărunt, roşeaţa.
Răsunaseră în urechile copiilor glasurile a tot felul de oameni: şi buni, şi haini, şi nepăsători, şi milostivi. Pe toţi îi întîlnise Dumnezeu pe căile basmului, cu toţi vorbise ― şi trecuse mai departe. Şi nici unul din drumeţi nu auzise inimile celor trei copii cîntînd prin veacuri la urechea lor, ca trei mici clopote de argint: "Vorbiţi cu Dumnezeu. Vorbiţi cu Dumnezeu. Vorbiţi cu Dumnezeu."
Şi basmul trecuse înainte, minunat ca umbra Dumnezeului cerşetor pe albe drumuri de ţară.
Cînd vorbea Sfîntul Petru lui Dumnezeu, moş Gheorghe se ridica în picioare, plecîndu-şi capul alb în semn de smerenie şi adîncă supunere. Şi glasul lui Sfîntul Petru, şi cuviinţa lui semănau atît de mult cu glasul şi felul de-a vorbi al povestitorului, încît copiii, prin poveste, îşi aduceau aminte de moş Gheorghe şi-i zîmbeau fără să-l vadă. Dar glasul lui Dumnezeu nu semăna cu nici un glas ştiut de ei şi totuşi parcă le era prieten.
Vorbea Dumnezeu o dulce moldovenească de ţară, în şoaptă, lămurită, însă
şoaptă: atît de tainică încît trei rînduri de urechi se plecau s-o asculte, şi trei capete.
...Se lăsa noaptea în poveste, cum se lăsa şi pe ferestruicile căsuţei lui moş
Gheorghe. Dumnezeu cerea adăpost şi hrană la uşa unei căsuţe dărăpănate.
― Intraţi, oameni buni; cum de nu. Că loc, slavă Domnului, este. Da mîncare n-am de unde să vă dau, că-s vădană nevoiaşă cu trei copii.
Moş Gheorghe deschise uşa. Cu vîntul sineliu al nopţii, Dumnezeu şi Sfîntul Petru intrară în căsuţa primitoare, unde trei copii scînceau de flămînzi ce erau.
Femeia cocea la foc o turtă de cenuşă ca să le-amăgească foamea.
