― Conaşule, nu vrei să iei mata oleacă de supă?

― Zău, conaşule! Pui ceva la inimă şi te-ncălzeşte... Capeţi putere, conaşule...

Gheorghiţă se scărpină cu amărăciune.

― Apoi ce-are să zică coniţa? C-acuşi ne-ntoarcem la noi!..

― Zău, conaşule, hai şi-i lua ceva!

― Deschide ferestrele, Gheorghiţă... şi fă-mi o cafea neagră, mare, amară.

Cu paşi de convalescent, Dănuţ se duse pînă la fereastră.

Noaptea îl aştepta albastră, inutilă. Răsuna necontenit rumoarea batracciană a capitalei.

Ieşi pe terasă, întinzîndu-se într-un fotoliu.

O adiere de vînt trecu, feminină, lăsînd o presimţire de flori de tei în declin... O

strîngere de inimă. La ora asta se întîlnea cu Adina. O strîngea în braţe ―

tremurătoare şi luminoasă ca o stea de septembre ― şi nu-i venea să creadă că-i a lui. Şi nu era a lui.

Îşi privi mînile goale, goale: fructul elastic căzuse; seva secretă secătuise.

Toate cele deveniseră găunoase şi împovărate de uşurinţa tomnatică a putredului

― Doamne! Doamne!

"Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne, tout tourne,

Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne au cabaret" ...9

Cînta Coco. Şi glasul parcă nu era al lui, atît de duios şi melodic răsuna. Glas de femeie care-a plîns ― violă guturală ― cînd îşi adoarme un copil bolnav, sau cîntă la fereastră, despletindu-şi părul pentru nimeni

"Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne, tout tourne.

Quand j'ai bu du vin clairet

9 Am băut nişte molan, / Totul se-nvîrteşte totul se-n-vîrteşte. / Am băut nişte molan, / Totul se-nvîrteşte-n han (fr.)

Tout tourne au cabaret"...

Aceeaşi strofă, aceeaşi melodie simplă, acelaşi ritm timid şi melancolic de muzicuţă mecanică, picurînd într-un salon cu mobile decolorate.

Coco se legăna uşor în cuşca lui, şi legănarea lui era de bătrîn cînd îşi aminteşte un vals din vremea tinereţii şi adoarme dînd din cap, ridicol şi-nduioşător.

"Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne, tout tourne,

Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne au cabaret..."

Coco cînta mereu, aninînd în ritmul aiurit, gîndul şi singurătatea lui Dănuţ.

Dacă l-ar fi întrebat cineva: "Ce ai, Dănuţ?" Ar fi răspuns ca un copil de ţară:

"Nimic... Mi-i jale"...

Dar nimeni nu-l întreba nimic. Şi asculta cîntecul papagalului, dus din tristeţă

în tristeţă, tot mai departe, în adîncul sufletului gol.

...Cine ştie pe ce vas cu pînze înflorite-n vînt sărat, pornind din cine ştie ce Insule Azore, Coco venise-odată pe o mare care-l legăna ― penaj de perlă, mugur tînăr şi mărgean ― rupt din verdeaţa şi azurul insulei natale...

Şi cine ştie ce matrod ― cu barbă de argint şi sare, şi ochi mărunţi, şi trupul mare, şi faţa cruntă, şi surîs naiv ― cîntase în clipe de singurătate şi alean un cîntec trist de veselie şi de vin.

Poate demult corabia se cufundase, cu pînze veştede; poate demult matrodul...

"Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne, tout tourne,

Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne au cabaret"...

Un cîntec vechi, cîntat de buze care-au fost, şi-un papagal care-l cînta mecanic, cu legănări de val şi amintire... Atît a mai rămas dintr-o corabie cu pînzele-nflorite-n vînt sărat, venind din cine ştie ce Insule Azore...

...Robinson Crusoe...

Într-un pod cu vechituri, demult, un copil plîngea cetind plecarea lui Robinson Crusoe din insulă. Plîngea sărutînd o cromolitografie prostuţă.

Copilărie cu miros de pod şi de livadă, de colb, de piersici şi de lacrimi!

Bucle de fetiţă...

Un copil care-ar fi vrut să fie o culoare în cromolitografia de pe coperta lui Robinson Crusoe. Un copil care vroia să nu mai crească, să rămîie mic, în pod, în cartea minunată.

Moş Gheorghe... podul... poveştile... şifoniera din ietac... cozile Monicăi...