drăgălăşie, un deliciu! Se topesc în gură. Îţi vine să le plîngi de milă, atît sînt defragede şi nevinovate! După ce le mănînci, ai viziuni. «Se face» că eşti în cer. Şivezi doi îngeraşi cîtdouă libelule ţinuţi pedegetul unui înger de juste proporţii,care le surîde serafic caîn cărţile poştale ilustrate pe care le primesc de la un

«satelit»6 de al meu.

Cine crezi că sînt?

Chiar creionaşele «Îngeraş», care se vînd la magazinul «Socek & c-nie»,sucursala Iaşi."

Alta:

"H. B. x Venus Drawing x American Pencil co. New York.

«Joindre l'utile à l'agréable»7 ne spune c-un uşor accent englezesc domnişoara Calypso, profesoara noastră de franceză. În acest spirit şi cu acest accent internaţional, recomand lui Hardtmuth creioanele yankee. Sînt nutritive, sînt 6 "Satelit", în argoul pensionatelor de fete, înseamnă: o jună elevă care gravitează liric în jurul alteia ― dintr-o clasă superioară ― numită "flamă".

Satelitul se roşeşte graţios şi pudic de cîte ori îşi vede flama; îi aşază pupitrul; îi scoate petele de pe şorţ şi rochie; îi trimite cărţi poştale ilustrate în timpul vacanţelor... Într-un cuvînt, satelitul e un fel de ordonanţă pasionată a flamei (n.a.).

7 A îmbina utilul cu agreabilul (fr.).

instructive, sînt distractive.

«O senzaţională noutate». Am descoperit un creion de cinci kilograme:Mamuth.

Enorm!

Am tremurat pentru viaţa lui Hardtmuth. El, mititelul, nu-l poate mînca. Dardacă monstrul de creion e antropofag?"

Şi, în sfîrşit într-o dimineaţă ― era în preajma vacanţei de Crăciun ― intrînd în clasă, Mircea se minunase de tăcerea solidară a camarazilor săi. Tonel îl întîmpinase în faţa băncilor, întinzîndu-i solemn telegrama pe care i-o predase portarul.

"MIRCEA BALMUŞ,

elev cl. VIl-a modernă,

Liceul Lazăr.

Slavă ţie stîrpitor al creioanelor nefaste în mînile profesorilor. Stop. Unite însobor te proclamăm sfîntul Hardtmuth al şcolarilor de ambe-sexe"

Urmau iscăliturile mai tuturor elevelor pensionatului "Humpel" din Iaşi, cu a Olguţei în frunte.

― M-m-mă H-h-hardtmuth, t-te s-s-s-sfinţiră f-f-fetele! Z-z-ziceţi, mă!

"Hardtmuth sus răsare

Ca o taină mare

Hardtmuth luminează

Şi adeverează...

Etc."...

― Ura! Ura! Ura!

Îi venise să plîngă de exasperare în faţa rîsetelor cu accent şi gest de crîşmă.

Profesorul intrase curmînd delirul.

Şi-n recreaţie ― după o oră de surdă enervare ― Mircea luase la o parte pe Dănuţ.

― Ce copilăroasă-i sora ta!... Poţi să-i scrii din partea mea că am să-l rog pe Moş Crăciun să-i aducă o păpuşă şi o minge... ca să aibă cu ce se juca.

În recreaţia următoare, după o oră de gîndire, vorbele lui îi păruseră crude, jignitoare, odioase... Cu ce era vinovată sora lui Dan? Făcuse o glumă... fiindcă era veselă.

Dacă gluma ei se trivializase în rîsetele unei clase de băieţi, asta era altceva!

Gata să retracteze, nu îndrăznise; se sfiise...

Dănuţ nu-i scrisese nimic Olguţei, fiindcă de la Crăciun scria numai Adinei, Olguţa-i plătise tăcerea prin tăcere. Dar Mircea atribuise vorbelor lui ― crude, jignitoare, odioase ― încetarea scrisorilor.

Scrisorile Olguţei erau numai anecdote, maliţiozitate, reflecţii burleşti, năzbîtii, glume, veselie. Atîta ştia Mircea din Olguţa. Şi mai ştia şi o fotografie,

mai de demult, în care un cap rotund de fetiţă, numai ochi şi gropiţe ilare, cu degetul cel mare al mînii pe vîrful nasului adus în sus şi cel mic răsfrînt în aer, arăta că Olguţa nu stima de loc aparatul lui Dănuţ, adus din Germania, nici pe junele fotograf, pe cîtă vreme alături, o fetiţă cu cozi lungi plecase genele în pămînt ca pentru rugăciune.

― Surorile mele, explicase Dănuţ. Cea care rîde e Olguţa, cea cuminte e Monica.

Atîta ştia Mircea din Olguţa: rîsul din scrisori şi cel din fotografia veche.

Fără s-o cunoască, o auzise rîzînd, rîzînd de toţi şi toate, ca un plop impertinent plin de glumele vrăbiilor, răsărit din zidurile nalte ale unei case necunoscute.

Apoi tăcerea.

Dar o fetiţă pe care ai văzut-o rîzînd poate să şi plîngă, nu? Ş-atunci e cu atît mai trist cu cît ai auzit-o numai rîzînd pînă atunci. Şi dacă eşti lîngă ea, şi dacă din pricina ta plînge, îi ceri iertare din toată inima, cu lacrimi în ochi ― te-apropii, blînd de tot, îi ştergi ochii, îi săruţi mînile ude...

"Dacă ai şti ce rău îmi pare!"....

Şi poate că te iartă, şi poate că rîde din nou cu ochii umezi. Rîsul renaşte aşa de firesc din lacrimi...

Ce drăgălaşă trebuie să fie o fată cu ochii umezi... din pricina ta... după ce te-a iertat...

Dar mereu tăcerea!

Tăcerea, după ce-ai ucis brutal, cu o piatră, veselia...

Astfel intrase în sufletul lui Mircea o fată, o fetiţă necunoscută pe care o făcuse să plîngă, să tacă, să fie abătută, tristă... şi pe care nopţi de-a rîndul o alina cu toate umilinţile, cu toate duioşiile, cu toate visurile...

Dar n-o văzuse niciodată... Nu ştia cum e... Ştia doar c-avea un rîs proaspăt, de copil cu ochi mari şi dinţi albi... că nu mai avea un rîs de copil cu dinţi albi, ci numai doi ochi trişti şi mari, de copil cu rîsul ucis... ucis de el.

O ştia în sufletul lui ca un copil care vine noaptea, cu noaptea, şi stă singur, ca părăsit, pe o bancă, privind... Da, privindu-l. Şi sufletul lui Mircea era plin de melancolia acelei priviri.

Dar privirea aceea era în el, pentru el!...