― I-a lui Dănuţ.
Din fericire, batista lui Dănuţ slujise numai de instrument muzical. Monica o pături la loc.
― Monica, tu ai băgat de samă că dacă vezi mai multe batiste îţi vine să-ţi sufli nasul?
― Fiindcă tu n-ai niciodată batistă la tine! clocoti Monica.
― Cine are batistă? Numai tu ai!
― Şi Dănuţ are, protestă Monica apăsînd batistele cu podul palmei.
― Crezi tu! Într-o săptămînă le pierde pe toate! o încredinţă Olguţa autoritar.
― Vai! Nu-i adevărat! De ce spui aşa?
― Cum nu-i adevărat? Atunci de ce i-a făcut mama atîtea batiste? Ca să aibă
de unde pierde!
Monica privi în sus, în jos; întoarse capul la dreapta, la stînga...
― Vezi, Monica! Mie-mi vine să-mi suflu nasul cînd am batiste... şi ţie-ţi vine să plîngi! Mai bine să n-ai de loc!
În pijamaua de flanelă albă, Dănuţ părea mezinul lui Pierot.
― Nu te strînge subţioară, Dănuţ?
― Nuu!
― Şi să ştii, Dănuţ, ai să îmbraci pijamalele numai cînd ţi-o fi frig acolo. Nu-i bine să dormi gros îmbrăcat!
Doamna Deleanu ocolea cuvîntul: dormitor.
Dănuţ nu-şi mai lua ochii din oglindă. Pantalonii pijamalei erau cei dintîi pantaloni lungi ai copilăriei lui. Îi pipăia mereu, cu o nedesluşită teamă să nu-i simtă desprinzîndu-se brusc de deasupra genunchilor ― acolo unde era vechiul hotar al pantalonilor ― şi să rămîie scurţi şi aceştia. Aveau şi dungă: omagiu spălătoresei. Graţia obrăznicuţă a genunchilor şi a pulpelor se mistuie în rigiditatea dungii.
Dănuţ era mîndru. Aşa de mîndru că ar fi dorit spectatori, chiar pe cei din dormitorul internatului.
― Nu te taie, Dănuţ? urmă doamna Deleanu cu întrebările care făceau din cea mai desăvîrşită haină un provizorat.
Dănuţ scutură capul şi picioarele în acelaşi timp.
― Nu, mamă! Pantalonii cei vechi mă tăiau! îi învinui el postum.
― Să-i porţi sănătos! De-acuma dezbracă-te.
― Mamă lasă-mă să rămîn azi cu pijamaua... Mi-i frig la picioare.
― Bine, Dănuţ. Cum vrei tu!
Doamna Deleanu ieşi repede. Alba hăinuţă de flanelă era grea pentru sufletul ei.
― Olguţa!
― Ce vrei?
― Ai uitat cartuşele la mine.
― Bine. Adă-le-ncoace.
Monica se îndreptă spre fereastră, ştergîndu-şi ochii ca şi cum glasul lui
Dănuţ, pătrunzînd prin uşa închisă, ar fi putut s-o vadă.
Dănuţ făcu un actoricesc popas în faţa uşii. Îi venea mereu să rîdă.
Compunîndu-şi o seriozitate demnă, intră, întinzînd Olguţei cutia cu cartuşe.
― Dacă o vedea mama! Noroc c-am ascuns-o eu!
― De ce te lauzi? Mama nu pune mîna pe cartuşe!... Cum îi cu pantalonii lungi?
― Îm!
― Diseară am să-i încerc şi eu.
― Tuu?! se muie Dănuţ.
― Eu. De ce te miri?
