― ...Fetele nu poartă pantaloni!
― Eu am să port. Eu am şi pantaloni de călărie!
― De ce nu vrei tu să porţi chimonoul? se jertfi Monica.
― Fiindcă am poftă de pantaloni!
― Nu mai împuşti ciori? cercă Dănuţ s-o abată spre alte victime.
― Nu... Nu vreau s-o sperii pe mama.
― Atunci ce facem? se deznădăjdui Dănuţ.
― Ştiţi ce? Vouă vi-i frig?
― Da, răspunseră într-un glas Monica şi Dănuţ.
― Vreţi să staţi la foc?
― La ce foc? se miră Dănuţ.
― Nu te priveşte! Vrei?
― Vreau.
― Veniţi după mine... Şi-ncet, să n-audă nimeni!
Cu umbletul de taină al celor care merg să se închine unor zei prigoniţi, Monica şi Dănuţ, unul după altul, urmară paşii călăuzei în papuci.
Uitaseră necazurile şi amărăciunile posomorîtei după-amieze de toamnă.
Dănuţ zîmbea, fiindcă-şi plimba pijamaua, şi fiindcă, împreună cu Olguţa, se îndrepta spre o ispravă nouă.
Monica zîmbea fiindcă era-mpreună cu Dănuţ.
Zîmbea şi Olguţa, fiindcă misteriosul foc la care îi ducea să se încălzească
era, pur şi simplu, focul din bucătărie.
Venirea copiilor în bucătărie schimbase înfăţişarea plitei. În locul meditativelor oale de toate mărimile ― înghesuite acuma în fund ― izbucneau rîsetele albe ale grăunţelor de păpuşoi, preschimbate în cucoşei. Pe marginea plitei, trei mere domneşti se coceau, priveghiate de babă, ca o trinitate bosumflată de repetente, strunită de ochii profesoarei şi zeflemisită de colegele mărunte.
La gura sobei, pe trei scăunele joase, Olguţa, Monica şi Dănuţ îşi rumeneau obrajii în bătaia flăcărilor, ronţăind cucoşei fierbinţi.
― Îî! 'Tă-te Dumnezeu! Acuşi!... se răsti baba la oala nervoasă care-şi strîmbase capacul bufnind.
Tustrei bufniră de rîs.
Baba se sfădea cu oalele, cu tingirile, cu muştele, necontenit. Aşa că cineva care ar fi ascultat din odaia de alături şi-ar fi închipuit că bucătăria-i plină de bărbaţi muţi, dresaţi de o matroană cu glas bărbătesc. Şi-ntr-adevăr, în
bucătărie baba era stăpînă peste tot ce era înăuntru. Zeloasă şi harnică stăpînă, ca vara în livezi. Şi groasă! Atît de groasă că părea supranatural dospită în cuptorul vast din care cozonacii ieşeau opulenţi şi falnici ca paşalele de la sultan.
Trăgînd cu coada ochiului la mere, baba crăpă portiţa rolei, aruncă înăuntru o privire savantă şi repede o închise la loc.
Dintr-acolo, căldura se revărsă parfumată.
― Miroase a turtă dulce, babo! se stropşi Olguţa rîzînd.
― Are cine-o mînca! oftă baba răsucind un măr.
Pe plită, merele îmbătrîneau văzînd cu ochii. Feciorelnicul lor ten se-ntuneca zbîrcîndu-se. Suspinau înnăduşit şi lăcrimau somnoros. În schimb, aroma lor creştea mai văratică, mai îmbătătoare, ca sufletul spre cer purces al mucenicelor arse pe rug.
Olguţa şedea la mijloc, drept în faţa flăcărilor care-i îmbrăcau faţa în aur şi aramă fluidă; Monica şi Dănuţ şedeau la dreapta şi la stînga ei.
Pe jos, de-a lungul cuptorului, motanii şi pisicile, numai puf şi arabescuri, torceau de lene şi de cald ce le era. Mai la o parte de pisici ― prudenţă sau demnitate ― dormea Ali. Mai toate muştele aţipiseră amorţite. Totuşi se găseau destule să-l necăjească. Urechile lui Ali ― veşnic atente ― pălmuiau şi trăgeau sfîrle.
Subt cuptor, într-un paneraş plin de fîn, o cloşcă îşi dospea puişorii de aur.
Un greier, cine ştie subt ce grindă ascuns ― ţinea ison subtil corului primăvăratec.
Şi soba duduia de flăcări şi de vînt, ca o horă.
Intrînd în bucătărie, domnul Deleanu dădu cu ochii de copii stînd în jurul unei mesuţe rotunde. Mîncau mere coapte, cu mînile. Pe mesuţă, în loc de mămăligă, se răcorea o turtă dulce tăiată felii.
― Aici îmi erai Olguţa?
― Da tu ce cauţi aici, papa?
― Mamă Marie, spune te rog lui Ion să puie caii la trăsură... Ei! ş-acum să vă
