...încetul cu încetul o sumbră istovire potoli trupul zbuciumat.

Curînd, din timp în timp, cadenţa hohotelor tot mai înecate, mai înnăbuşite, un

geamăt răsuna tînguitor şi muzical.

Apoi tăcerea se limpezi purtînd în ea ca un susur de şipot depărtat, o suflare de copil adormit plîngînd.

Din toată furtuna nu mai rămăsese decît un singur val duios şi monoton: mîna lui Mircea alintînd, cu aceeaşi mişcare, fruntea năduşită şi părul răscolit al lui Dănuţ.

Apoi intrară vulgare, zgomotele de toate zilele alungind umbra coşmarului şi delicatul calm: şuierul foşnitor al furtunului cu care rîndaşul ungur stropea grădina şi îndemnul lui Coco:

― Pis-piss; pis-piss... Hai, Ioşca, hai, Ioşca!...

*

O uşoară, abia simţită bătaie în uşă curmă intimitatea veghei şi visării lui Mircea. Cu scurte opriri întrebătoare, îşi trase mîna din degetele lui Dănuţ, care i-o încleştaseră prin somn.

― Ce-i, Gheorghiţă? întrebă el, închizînd uşa ietacului.

― Vă pofteşte domnu director la dumnealui.

Coborînd scările, Mircea-şi trecu mînile pe ochi, îşi pieptănă părul...

― Bună ziua, Mircea, îl întîmpină cordial Herr Direktor, examinînd alternativ pe Nae, care încremenise încordat cu sticla de colonie într-o mînă şi pantalonii smochingului în cealaltă .Să-mi aduci peria de haine, Nae; cam prăfuiţi pantalonii!

S-aştepţi soneria.

― Am înţeles.

Dispăru cu un rictus amar.

― Încep să fac burtă! Trebuie să reacţionăm, monologă Herr Direktor, trăgînd cu ochiul la Mircea... Lui Dan nu-i e bine? întrebă el pe neaşteptate, scoţînd ţigara din gură.

― ...îm!

― Bolnav?

― O... indispoziţie...

― Sufletească?

― ...!

Mircea ridică din umeri.

Se roşise. Herr Direktor îl bătu amical pe obraji.

― Eşti cam slăbuţ, Mircea! Prea multă învăţătură! Apropo: Cum se face că

Tonel nu-i pe terasă? L-am zărit dînd tîrcoale!

― L-am trimes să mai înveţe puţin.

― A! Da! Studiază geamurile de-alături!... Aş putea să-l văd pe Dan?

― Acuma doarme.

― Doarme? Umberufen! bătu Herr Direktor în speteaza scaunului, trăgînd totodată un fum adînc. Atunci totu-i în regulă!

Auzind desconsiderarea durerii prietenului său, Mircea avu o mişcare de revoltă. Herr Direktor îl luă de bărbie, zîmbind.

― Măi băieţi, nu vă supăraţi. Asta-i deosebirea între optsprezece şi patruzeci şi cinci de ani... Cînd încep insomniile gratuite, regreţi şi durerile, şi somnul

tinereţii... Dar experienţa moşnegilor e jignitoare pentru cei tineri: şi aveţi dreptate.

Zîmbetul lui Herr Direktor şi tonul ― de la egal la egal ― dezarmară complet pornirea lui Mircea. Revirimentul era aşa de vădit încît Herr Direktor îl privi lung.

― Mircea dragă ― iartă-mă că mă amestec ― un singur cusur ai tu, după

părerea mea: sufletul tău vorbeşte cu glas tare... Îl aude oricine, cu condiţia să

n-aibă vată în urechi. Şi fetele, dragă Mircea, aud extraordinar. Bagă de seamă!

Obrajii lui Mircea ardeau. Îşi plecase genele şi umbra lor răsfrîntă părea carbonizată subit de roşul intens al obrajilor.

Se înclină şi, muşcîndu-şi buzele, sui repede scările.

Herr Direktor îl urmări cu privirea, zîmbind amuzat.

― ...Tot îi bine cînd au ce auzi!

Gheorghiţă aştepta în hall. Văzîndu-l, Mircea întoarse capul şi trecu grăbit pe terasă. Ar fi vrut să fie singur pe lume: să nu-l vadă şi să nu-l ştie nimeni.

"Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude oricine..."

Vra să zică... vra să zică... şi domnul Deleanu, şi Dănuţ... şi chiar...

"Dar nu-i adevărat", se apără sufletul rupînd şi îndepărtînd pe "chiar", cu spaimă şi pudoare, de numele care dezlănţuia vii jocuri de ape şi fugi de căprioare în suflet, şi pe obraji culori de rodie.

Se oprise pe marginea terasei, cu capul aplecat. Şi mînile, cu degetele întinse răsfirat în evantai, destăinuiau cu claritate gestul sufletului.

Nerostit, "numele" trecuse... Era departe... Bătăile inimii îl urmăreau... O

osteneală fragedă închidea florile sufletului...

Chipul lui Mircea avea conturul delicat şi zîmbetul ciudat în colţul gurii, al unor desenuri de Vinci. Părul brun, pieptănat cu cărare la o parte, îşi înclina şuviţele răsfirate pe o frunte dreaptă ca o înălţare. Linia obrajilor se subţia spre bărbie, suptă

parcă de zîmbetul necontenit ― zîmbet? ― care concentra faţa în jurul buzelor subţiri. Şi subt frunte, osteniţi de genele prea grele, ochii negri aveau evlavia gravă