― Adina, de ce nu ţi-e milă de mine?

Şi cu veşnica mişcare a copiilor alintaţi, îşi alipi obrajii de sînii ei.

― Spune-mi că nu-i adevărat... Te rog, Adina. Fii bună şi spune-mi că nu-i adevărat.

Şi obrazul, frămîntîndu-se, căuta goliciunea sînilor şi a adevărului dorit.

― Dănuţ, dar ce-i cu tine? Ce să nu fie adevărat? Nu mai înţeleg nimic!... Hai, prostuţule! Nu eşti tu pajul meu rău şi cuminte?...

Îi vorbea în obraz, gîdilindu-l cu suflarea caldă şi cu genele. Vorbele ei graseiate erau zîmbitoare, naive şi cu parfum de miere.

― Adina, nu mă mai iubeşti! se tîngui Dănuţ. Spune-mi drept, adevărat...

Jură-te, Adina! Te rog ju...

O sărutare se adînci ascuţit în buzele lui. Două mînuţe îi încleştară părul, sălbatec. Un tremur de frunzişuri subt lună îi străbătu adînc. Gîfîiau.

Braţul lui Dănuţ îi încolăci trupul pe subt chimono. Căpătîndu-şi suflarea, începu să o sărute la întîmplare, nebuneşte, cum se tăvălesc prin iarba primăverii, subt întîia ploaie, animalele tinere.

― Sînt un prost! Sînt un prost! cînta bucuria lui cu ochi turburi.

Cu ea în braţe, dănţuind, porni spre uşă.

Dezmeticindu-se, Adina se smunci deodată.

― Stai aici, dragă Dănuţ... Cuminte, Dănuţ... Dănuţ! Nu se poate! Nu vreau!

ţipă ea spăimîntată, în pragul uşii, zvîrcolindu-se.

La ţipătul ei, uşa salonului, învecinată cu a ietacului ― se deschise teatral.

― Ce-i tinere? întrebă un domn scund, plinuţ, congestionat, cu monoclu înarmat. Vrei s-o răpeşti pe doamna?

― Ce cauţi dumneata? Cine eşti dumneata? întrebă Dănuţ cu ochii măriţi, dînd drumul Adinei din braţe pe jumătate dezgolită.

― Dar dumneata?

Dănuţ îşi scutură capul. Clipi. Înghiţi uscat.

Domnul zîmbea ironic, trăgîndu-şi maşinal manşetele. Revăzîndu-l, după o tăcere în care inima se prăbuşea cu fiecare bătaie, Dănuţ izbucni, cu pumnii încleştaţi.

― Ieşi afară!

― Tinere! Mi se pare că nici proprietar, nici chiriaş nu eşti!... Ori poate mă

înşel? adăugă el potrivindu-şi monoclul cu un zîmbet strîmb.

― Ieşi afară!

― Tinere!

― Ieşi afară! răspică Dănuţ c-un fel de stranie implorare în glas.

― Ieşi dumneata, dacă nu-ţi place compania mea!

― Ieşi afară! gemu Dănuţ, tremurînd. Te-am insultat. Trimite-mi martori. Mă

numesc Dan Deleanu, strada Pitar-Moşu, 20.

― Bravo, cavalere! Dar după cîte văd mai ai o adresă: la liceu! Hai? Acolo nimeresc mai uşor!

― Laşule!

― Mucosule, adu-ţi aminte că ai urechi fragede!

― Ramolitule!

― Afară, neruşinatule! zbieră domnul, înaintînd spre Dănuţ cu braţ răzbunător.

Dar înainte ca să-l fi ajuns, Adina îl acoperise pe Dănuţ cu trupul şi cu braţele.

― Nu-ţi dau voie! Afară din casa mea! Afară!

― Casa dumitale? Aha!

O îmbrînci în lături cu toată puterea şi, brutal, după întăia victorie, îl înşfăcă pe Dănuţ de tunică.

Dănuţ îl măsură adînc şi smuncindu-se îndărăt, îl pălmui din două părţi, scurt, formidabil. Monoclul căzu. Pecetluit cu o roşeaţă care evoliţa spre vînăt ― pe amîndoi obrajii ― domnul se uita la Dănuţ ca la mîna dentistului după ce ţi-a scos măseaua.

Urmă un scurt răstimp de tăcere, ca după explozii. Revenindu-şi în fire, domnul se repezi la Dănuţ suflînd astmatic, cu pumnii ridicaţi. Un pumn în plin piept îl aruncă la pămînt.

Adina cu pumnii în gură şi ochii măriţi de spaimă, ca ai copiilor cînd se deşteaptă din somn auzind stafiile care umblă în pod, tremura, ghemuită în părete, cu ochii la Dănuţ, pe cînd domnul, de jos, îşi relua monoclul şi-şi pipăia nodul cravatei indemne, cu aerul corect şi grav al celor răsturnaţi de o trăsură, cînd îşi iau din nou în primire demnitatea.

― Ieşi afară! răsună glasul lui Dănuţ ca un refren automat.

Domnul se ridică tuşind. Se grăbi spre vestibul, tamponîndu-şi fruntea cu batista. Dănuţ îl urmărea cu o privire de supravieţuitor al unui cataclism. În capul gol un singur gînd răsuna, tenace şi absurd: "Să nu-şi uite ceva; să nu-şi uite ceva"...

De două ori răsună metalic cheia răsucită în broasca uşii de dinafară. Apoi, o voce înecată de tusă, în falset.

― Peşte...

Uşa pocni, pălmuind tăcerea.

Dănuţ porni spre ietac. În faţa uşii se opri mirat. Se întoarse îndărăt. Se opri, zăpăcit, distrat, cu un tic în colţul buzelor.

Cu gîtul aplecat, porni încet spre sofragerie, călcînd prin cioburile inimii lui.

Adina îl urmă, furişîndu-se pe lîngă zid. Un papuc îi căzu din picior. Îl lepădă şi pe celălalt, urmîndu-l pe Dănuţ, desculţă ca o penitentă.