― Poftim, poftim.

Dănuţ se înclină scurt şi se smunci spre uşă, lăsînd în urmă-i plutirea de parfum turburătoare şi impudică a adolescenţilor impregnaţi de intimitatea unei femei cochete.

Profesorul aspiră cu nări viguroase parfumul evocator şi, netezîndu-şi mustăcioara cu un deget, începu să fredoneze o arie din Fetiţa dulce. Totodată deschise caietul zvîrlit pe marginea catedrei şi, aruncînd o privire distrată pe teza indescifrabilă ― cu satisfacţia înduioşată a chefliilor care nu se uită la bacşiş ―

puse un zece apăsat cu creion roşu, notă care ignora şi conţinutul tezei, şi Melancolia, dar care aplauda superlativ pulpele grăsune şi dessous- urile roze ale Floricăi Florescu în Fetiţa dulce.

"Mircea Balmuş,

Cl. VII-a m."

Toată revolta lui Mircea se descarcă în iscălitura aruncată în mijlocul filei, subt teza neisprăvită, făcînd, alături de corectitudinea fină a rîndurilor de mai sus, efectul dezordonat al trăsnetului într-un impecabil parc englezesc.

― Şi dumneata, Balmuş? Ce-aţi păţit azi? se minună profesorul, consultîndu-şi ceasul.

― Sînt cam indispus, domnule profesor, răspunse Mircea aşezîndu-şi teza sacrificată peste teza lui Dănuţ.

Trecu în goana mare prin coridorul pustiu. Coborî scările, vîrtej. Îl ajunse pe Dănuţ dincolo de bulevard.

― Dan! Dan!

― Ce mai vrei?

― ... Eşti supărat pe mine!

Se priviră ochi în ochi. Dănuţ sfida.

Ceva mai înalt şi mult mai voinic decît Mircea şi decît toţi camarazii lui ―

chiar decît repetenţii mustăcioşi ― Dănuţ avea în schimb o faţă copilăroasă, cu toate că în jurul ochilor i se inelau, viorii, cearcănele dragostii. Izgonită din trup, copilăria stăruia delicat în rotunjimea lină a obrajilor, în puritatea feminină a bărbiei şi a gîtului, şi în entuziasmul fraged al mîniei cu reflexe de violetă pe fruntea cu o vînă răzvrătită. Mişcările sportive şi conturul hotărît al trupului îi dădeau o energie aparentă, atenuată, dacă nu dezminţită, de dulceaţa molatecă a ochilor castanii. Roşeaţa mînilor se învecina cu izbucnirea lacrimilor pe obrajii lui Dan ― încă Dănuţ.

― Ascultă, Mircea, începu el îndoindu-şi cu un gest familiar liceenilor

cozorocul chipiului; Adina, orice s-ar întîmpla, şi orice-ai gîndi tu, nu-i o femeie.

Bonjour.

Cotind pe o stradă laterală se îndepărtă cu paşi elastici, întrecînd pe rînd pe toţi trecătorii.

"Asta înseamnă că eu sînt un măgar!" monologă Mircea.

Un tramvai, venind dinspre Cotroceni, se opri la halta apropiată. Mircea se repezi într-acolo. C-un picior pe scară şovăi. Întoarse capul în direcţia lui Dănuţ. Îi zări mersul aplecat şi nervos ca şi scrisul.

"Du-te cu tramvaiul; du-te cu tramvaiul", şoptea îndîrjită demnitatea lui Mircea.

Totuşi, numai demnitatea lui luă tramvaiul. El se luă după Dănuţ, săltînd cele două genţi şcolare care-i împovărau braţul.

"Ca un hamal!" se batjocori singur ştergîndu-şi cu podul palmei broboanele de năduşeală.

"Aşa îţi trebuie", gîndi el, întrebuinţînd pronumele la persoana doua, ca şi cum în felul acesta ar fi stabilit o distanţă între Mircea Balmuş, care se lăsa jignit fără să

reacţioneze, şi glasul critic care, neatîrnat, înfiera această nedemnitate.

Arşiţa se abătuse ca o migrenă colectivă asupra trecătorilor congestionaţi şi lenţi. Cînii scoteau limba; oamenii batistele. Pe acoperişul caselor s-ar fi putut prăji cafeaua.

Soarele ardea atît de intens încît pierise, alb, ca un viscol, în cerul scînteietor.

Bucureştiul aştepta noaptea ca o ploaie.

Vioiciunea agresivă a lui Dănuţ şi graba lui Mircea după el, contrastau atît de categoric cu ritmul lînced al străzii, încît un trecător triplat de pîntec, cu un carton de îngheţată într-o mînă, umbrela deschisă în cealaltă şi o popească batistă atîrnată

de guler ca o bavetă, se întoarse după ei, exclamînd suav:

― Oh! Tinereţe! Tinereţe!...

*

Zărind vitraliul albastru al vestibulului, Dănuţ începu să alerge de-a binelea.

Smunci în lături portiţa de fier. Cînele îl cunoştea. Îl cunoştea şi băcanul de peste drum.

― Asta-i ăl dă inimă! Hă-hă!

La auzul epitetului aruncat în gura mare, ca o exclamaţie la teatru, din galerie, Mircea nu îndrăzni să treacă prin faţa băcăniei. Se opri pe loc, profund umilit.

Dănuţ sună autoritar, lung, privind duşmănos tăbliţa de metal înşurubată în zid, deasupra cutiei de scrisori.

MICHEL STEPHANO

Căpitan din Marina Comercială

Tăbliţa aceasta îi amintea sarcastic ziua şi clipa cea mai încîntătoare a vieţii lui... Luase premiul întîi la concursul de patinaj, subt ochii Adinei, în aclamaţiile frenetice ale Liceului Lazăr. O după-amiază întreagă patinaseră împreună, înfruntînd viscolul. Spre sară o întovărăşise acasă, călăuzind-o cu braţul în jurul

mijlocului prin troienile viforoase.

În faţa uşii, Dănuţ se descoperise ceremonios.

― Je vous baise les mains, madame1.

― Comment? Vous n'entrez pas, cher monsieur?2

Îi venise să fugă cu fericirea inimii lui... Atunci zărise, la lumina becului electric, tăbliţa. Şoptise, cu ochii plecaţi şi glasul răguşit.

― J'ai peur, madame, de déranger monsieur votre mari!3

― Mais je suis seule, mon petit page... Il est à l'étranger4.

Dănuţ ameţise, îngropat parcă subt trandafiri. Toţi fulgii ninsorii oglindeau sclipirea dinţilor mărunţi.