Cea mai nimerită întruchipare a călăreţului cardinalicesc era statuia justiţiei cu balanţele veşnic strîmbe. Domnul Deleanu înşfacă justiţia de bronz.

― ...şi-ncepe să facă mulineuri: trei guarzi cad morţi, doi răniţi, ceilalţi fug.

Ultimul guard ― Justiţia ― căzu din greu pe covor, în aplauzele Olguţei.

Caritabilă, Monica ridică Justiţia punînd-o la locul ei pe birou.

Ca un "Hristos a înviat" rostit de preot şi apoi de mii de guri, roşeaţa soarelui

― din nor în nor, din zare în zare ― iluminase cerul.

Ograda casei lui moş Gheorghe, încetul cu încetul se umpluse de ţărani.

Veniseră să afle veşti despre cel mai bătrîn şi cel mai bun dintre ei. Unii şedeau jos la pămînt, alţii pe prispă, alţii în picioare, tăcuţi şi solemni ca la moartea unui voievod.

Moş Gheorghe deschise ochii: erau turburi. Îi închise iar. O luptă fără trupuri se încinse în tăcerea odăiţei... Moş Gheorghe deschise din nou ochii. Gîndurile se mişcau anevoie ca nişte care troienite prin nebulosul îngheţ al iernii.

Doctorul îi luă pulsul. Întîlnind chipul străin, ochii lui moş Gheorghe se înturnară. Privi prin încăpere... o recunoscu... Începu să caute... Ochii doamnei Deleanu întîlniră privirile muribundului.

Doamna Deleanu îşi trecu mîna peste frunte: uitase.

― Du-te acasă, şopti ea Oţălencei. făcîndu-i semn să se apropie, şi ad-o pe Olguţa.

Cu multă trudă, moş Gheorghe îşi urni capul din loc: aplecîndu-şi-l sărută

mîna doamnei Deleanu.

Alexandre Dumas scrisese aventurile celor trei muşchetari; domnul Deleanu le istorisea prin viu grai. Pornind poate de la adagiul juridic: "La plume est serve, la parole est libre(1)l" ― povestitorul imensifica romantismul romancierului.

Domnul Deleanu nu mai era avocatul Iorgu Deleanu, ci al cincilea muşchetar inedit: verbalul viteaz Tartarin de Tarascon.

Aşa că muşchetarii luptau cu oştiri întregi pe care, fireşte, le biruiau neglijent. În plin galop, Porthos smulgea buchete de stejari ― sau alţi giganţi vegetali ― pe care le arunca în capetele urmăritorilor, fără ca armăsarul de subt el ― de cea mai romantică rasă ― să bage de seamă adaosul miilor de kilograme.

D'Artagnan trecea singur prin rîndurile duşmane ― ca Isus pe valurile mării

― împărţind în dreapta şi-n stînga trăsnete de spadă şi interjecţii româneşti.

Iar cînd toţi patru muşchetari luptau delaolaltă, vîntul celor patru spade dezrădăcina pădurile. Dacă şnapanul de Richelieu ar fi fost mai practic, ar fi apelat la patriotismul muşchetarilor în loc să-i prigonească. Şi muşchetarii ―

flamberge au vent(2) ― ar fi făcut mulineuri din zori şi pînă-n seară, purtînd astfel cu vîntul galic al spadelor toate corăbiile Franţei pe mări şi oceane...

De-acum înainte, haiducii naţionali aveau serioşi rivali în stima Olguţei.

1 Condeiul este sclav, cuvîntul este liber (fr.)

2 Cu panaşul fluturînd în vînt (fr.).

Anica bătu de cîteva ori în uşă. Neprimind nici un răspuns, intră.

― ...O lovitură la stînga: bang! Adversarul o parase...

Olguţa se încruntă: palpita.

― ...O lovitură la dreapta... Ce vrei? întrebă d'Artagnan dînd cu ochii de Anica.

― Afară! ţipă Olguţa. Spune, papa.

― Adversarul era chiar Athos?

― Eeei!

Anica nu-şi lua ochii de la domnul Deleanu care urma aprins povestirea.

Văzînd că nu-i luată în samă, înaintă spre birou.

― A trimes cuconiţa după duduia Olguţa.

― ...Adversarul lui Porthos era chiar Aramis!

― Aaa!

― Lui moş Gheorghe-i rău de tot, vorbi tare Anica.

― Ce-ai spus? sări Olguţa.

Anica fugise. Olguţa se uită la domnul Deleanu cu fruntea încreţită.

― Ce-a spus, papa?

Domnul Deleanu, trezit, cuprinse cu palmele capul Olguţei, strîns de tot, sărutîndu-l pe frunte. Olguţa clipi, se smunci, deschise uşa şi o rupse la fugă.

Văzînd-o pe Olguţa, ţăranii din ogradă se descoperiră ridicîndu-se în picioare. Olguţa trecu în goană printre ei, privindu-i zăpăcită.

― Moş Gheorghe! ţipă ea din tindă, gîfîind.

Oţăleanca intră după ea. Doamna Deleanu şi doctorul se ridicară în picioare.

Olguţa se uită cînd la unul, cînd la altul, fără să primească nici un răspuns.

În vîrful picioarelor intrară domnul Deleanu, Monica şi Anica. Tinda se umpluse de capete. Toţi tăceau apăsător.

Obrajii Olguţei albiră. Se apropie de laviţă, privindu-l pe Moş Gheorghe cu spaimă şi neîncredere. Moş Gheorghe nu mai putea nici să-i vorbească, nici să-i zîmbească. Abia o zărea poate ― cu aburul de suflet rătăcit în ochi.

― Moş Gheorghe, nu tragi din lulea? îl întrebă Olguţa tainic, aplecîndu-se asupra lui ca să n-o audă nimeni.

Pleoapele moşneagului se zbătură pe albul ochilor. Olguţa luă luleaua de pe masa cu bucoavne. Toţi se fereau din calea ei. Aşeză luleaua în mîna lui moş

Gheorghe, zăbovind îndelung cu mînuţa ei rece pe îngheţul degetelor albe.