Olguţa trăgea cu urechea şi coada ochiului.
Însă timpanul auditoarei era deprins mai demult şi cu notele enervante, drept răspuns la casnice întrebări, şi cu tumultul muzicii pentru care ai plătit bani şi-ţi dă ameţeli de cap... dar şi invidia celorlalţi comercianţi. Madam Blumm avea o fată absolventă a clasei de pian de la Conservatorul din Iaşi. Domnişoara Raşela cetea Fleurs du mal şi cînta la pian operele lui Wagner.
Nici nu i-ar fi trecut prin minte Olguţei că auditoarea devenise admiratoare.
Madam Blumm aproba, minunîndu-se de lipsa notelor. Pentru ea, Olguţa cînta pe dinafară. Aşa da! La fel cu Raşela, numai că notele Raşelei multe parale mai costau! Cucuţî sămăna lui conu Iorgî. Şi el bine mai vorbea şi tot pe dinafară! La el era scăparea...
― Ooff!
Braţele Olguţei osteniseră. Încetul cu încetul începu să scurteze cîmpul gamelor, făcîndu-le egal şi monoton ca un exerciţiu de dimineaţă, după somn.
În salon era frig. Ploaia întuneca geamurile. Lumina intra alburie ca o pîclă...
― Cum?
Nu-şi crezu urechilor. Întoarse capul, privind peste umăr. Madam Blumm adormise, fără să-şi fi lepădat sacoşa şi umbrela. Adormise orchestral: sorbea aerul suspinînd, ca o supă fierbinte, horăia, ofta şi şuiera pe nas şi pe gură.
Olguţa întoarse capul cu scîrbă... Era rău dispusă... şi nu mai avea pe cine să
se supere. Monica era prietena ei. Buftea... Dănuţ pleca... Pe lîngă asta, de două
zile, o dată cu ploaia intrase în sufletul Olguţei o nelinişte pe care ar fi vrut s-o bată şi n-avea cum. Nişte vorbe, din întîmplare auzite:
― Ce să fie cu moş Gheorghe? Că tare s-o mai sfrijit! întrebase vatavul unei moşii învecinate.
― Ia, ce să fie! Îl ajunge şi pe el ceasul morţii... că-i vremea! oftase Ion, succesorul lui moş Gheorghe la grajd.
― Nu ţi-i ruşine să spui minciuni? sărise Olguţa, bătînd din picior.
Ş-atît.
De-atunci, de cîte ori rămînea singură se temea de minciunile lui Ion. Şi-i era ciudă pe ea, pe teama ei, ca şi cum astfel şi ea ar fi crezut că-s adevărate minciunile lui Ion, îndemnîndu-le oarecum să se adeverească.
Începu să cînte concertul de Mozart în la major, pentru piano şi orchestră ―
de astă dată cu note. Ca şi în viaţă, în muzică Olguţa avea simpatii şi antipatii violente. Concertul de Mozart era prietenul ei.
― Ce mai studiezi tu, Olguţa? o întreba doamna Deleanu în timpul vacanţei cînd o vedea cam rar prin salon.
― Am să studiez concertul meu, răspundea Olguţa expropriindu-l pe Mozart şi viitorul.
Concertul ei suna a melancolie. Închise caietul... Madam Blumm horăia
lugubru... Toţi lucrau în casă. Afară ploua. Olguţa îşi lăsă fruntea pe claviatură.
Clapele, adîncite brusc, scînciră. Cu mînie şi revoltă, piciorul Olguţei lovi în pedala a doua a surdinei.
...Trecuseră ani mulţi prin file şi prin pod, de la masa lui Robinson în tovărăşia papagalului, cînelui şi a pisicilor.
Odinioară rîdeau cărnoase piersici; acum nu mai erau decît sîmburii, ca inimi mici de lemn. Ali îmbătrînise, dormind ― poate murise. Papagalul cu pene veştede şi prăfuite amuţise, împăiat cu trecut. Ninsoarea colbului şi a aţelor de păianjen, aşternuse peste toate cele, cenuşii troiene, vechi tăceri. Iar pe la geamuri ― ploaia, ploaia, şi iar ploaia sură, în văzduhul toamnei şi-n clepsidrele vremii.
Nici Dănuţ nu fusese cruţat de lunga trecere de ani. Pe chipul lui, altfel decît în sarbăda tălmăcire, se vedea că Robinson îşi părăseşte insula, că se desparte pentru totdeauna de-o poveste îndelung trăită.
"Spunînd adio insulei, luai cu mine căciula şi umbrela"...
Dănuţ oftă ― şi începu din nou lectura, cu cinci rînduri mai sus, cum un îndrăgostit aşteaptă trenul nu pe peron ci în sala de aşteptare, fiindcă-i ceva mai aproape de casa iubitei şi ceva mai departe de ultimul prag al despărţirii.
..."Puţin după aceasta"...
Ochii ceteau din răsputeri "puţin după aceasta", dar violele şi dulcile violoncele ale melancoliei, plîngeau cu aceeaşi lungă aplecare de arcuş "spunînd adio insulei"...
..."Puţin după aceasta barca cu proviziile promise fu trimisă în insulă. După
rugăciunea mea, comandantul puse într-însa şi lăzile cu hainele marinarilor, pecare aceştia le primiră foarte bucuroşi"...
Şi iarăşi:
"Spunînd adio insulei"...
Împainjeniţi de lacrămi, ochii lui Dănuţ îşi luară un lung adio de la cromolitografia de pe coperta pătată de lacrimile bucuriei. Plîngea şi Robinson, zîmbind ce-i drept. Lacrimile erau ale lui Dănuţ, nu ale textului. Pe-atunci ― pe cînd zîmbise pe copertă ― nu ştia c-are să plece. Preocupat de căciulă şi umbrelă, tălmăcitorul uitase lacrimile.
Urgent şi implacabil, textul pleca subt ochii lui Dănuţ.
"Spunînd adio insulei, luai cu mine căciula, umbrela şi papagalul, neuitînd nicibanii despre care am vorbit şi care stătuseră ascunşi atîta vreme încîtruginiseră"...
..."În insulă", adăugă, fericindu-i, gîndul lui Dănuţ.
Mai erau şapte rînduri pînă la sfîrşit.
