― Ba pe tine da. Asta-i altceva.
― Bine ne mai împăcăm noi doi, Olguţa!
― Păcat că nu eşti tu mic, papa. Ne-am fi jucat împreună! Eu aş fi vrut să fim fraţi.
― Sîntem prieteni.
― Da eu nu te las să lucrezi, papa. Mă duc.
― Unde?
― În salon.
― Cu madam Blumm?
― Lasă, papa!... Tu lucrezi şi ea oftează! Am să fac atîtea game la pian, că are să plîngă!
― Bravo, Olguţa! Şi după asta o dăm afară şi-o expediem la gară.
― Da, papa! O dăm afară.
― Şi facem amîndoi ordine în birou!
Olguţa zîmbi. Ştia ea ce înseamnă să facă ordine!
― Halal tată ai tu, Olguţa!
― Papa, tu nu trebuia să te faci tată... Da-i foarte bine aşa cum eşti!
― Pe placul tău?
― Da, papa... Parcă te-aş fi căpătat cadou de la moş Gheorghe!
Sofrageria era năpădită de funigei coloraţi, ca toate croitoriile: într-aceasta se lucra la zestrea şcolară a lui Dănuţ. Cu mînii intermitente dar mereu împrospătate, maşina de cusut îşi învălmăşea zornăitul metalic într-un galopant crescendo, brusc amuţea, şi iar începea, ca o soţie care-şi ceartă soţul în rate pasionate.
Limbuţia etnică şi profesională a cusutoresei adusă de la Iaşi negăsind nici un ecou, se convertise în muţenie posacă, dezminţită de dansul picioarelor de pedale şi de jargonul roş al părului.
Doamna Deleanu, ermetic albă în şorţ de soră de caritate, cu metrul de muşama încolăcit pe după gît şi foarfecele în mînă croia pe masa întinsă.
Monica, aşezată de profil lîngă fereastră, pe un scaun cu două pernuţe, cu spatele puţin adus, broda iniţiale pe batiste. D.D. ― adică: Dan Deleanu. Aşa avea să-l strige la şcoală, la catalog.
Monica broda pe întîiul D puţin mai mic decît pe-al doilea, imperceptibil mai mic, fiindcă nici mînile Monicăi nu puteau să-i spuie lui Dănuţ altfel decît: Dănuţ.
Dac-ar fi ştiut cineva!... D.D., adică: Dănuţ Deleanu... Acul şovăi în mînile Monicăi. Adevărul, ca un parfum de garoafe, năvălea aprins pe obrajii aplecaţi asupra sufletului... D.D., adică... "dragă Dănuţ"...
Cele două iniţiale erau întîia scrisoare de dragoste a Monicăi.
― Monica, n-ai văzut tiparul?
Monica tresări, scăpînd batista pe genunchi. În locul ei răspunse c-un surîs afabil, plin de pistrui, madmazel Clara, care ştia orice, chiar şi locul tiparului.
"Cine ţi-a dat voie să mă săruţi?" se supărase Dănuţ cînd îl sărutase în livadă.
"Cine ţi-a dat voie să-ţi fiu drag?" s-ar fi supărat Dănuţ dacă ar fi ştiut.
"Dragă Dănuţ..."
Da. Cine i-a dat voie să-i fie drag?
Şi zîmbi... Cine ştie! Poate că Dănuţ i-ar fi dat voie să-i fie drag...
― Cucuţî!
― Doo, replică pianul profund.
Madam Blumm dădu din cap.
Cu degetul cel mic al mînei stîngi şi cu cel gros al mînei drepte, Olguţa bătuse înverşunat un dublu do, în extrema stîngă a clavirului, punînd şi pedala. Un bubuit bas de furtună în munţi zbîrnîi prin salon, lovindu-se de geamuri şi oglinzi.
Olguţa vroia să facă douche écossaise timpanului clientei. De aceea, gama începu să alerge într-un tempo zglobiu subţiindu-şi sunetele, pînă cînd, cu ajutorul pedalei din nou puse, se prefăcu într-un viscol de vibraţii urzicătoare, într-un ţiuit străpezitor de chinină în urechi, din care se prăvăliră îndărăt, spre
cruntele sonorităţi din stînga, stridenţele din dreapta...
Vaierul creştea... Se dărîmau sunetele, îmbrîncite de pedala cu deşănţată
brutalitate a unui rix într-o tavernă de apaşi.
Olguţa lăsă pedala. Gama sireapă amuţi... Acalmia se lăsă ca un parfum de tei... Şi domol, cu o blîndeţă iezuită, procesiunile de călugăriţe ale gamei normale se strecurară prin salon.
