Olguţa admira retorica măiestrie cu care Dănuţ îmbinase spovedania jafului dulceţilor păstrate pentru iarnă, cu slăvirea lor şi măgulirea păgubaşului ― fără

să-şi dea seamă că acel "bună mai era, mamă dragă!" departe de a fi un vicleşug, pentru Dănuţ era o naivă şi deplină doină.

După împărtăşanie, moş Gheorghe privise lung aburii albăstrii ai fumului de tămîie plutind înfloriţi prin odaie. De la o vreme aţipise. Acum dormea cu faţa în sus. Braţele-i atîrnau în lături, grele. Şi trupul, şi chipul păstrau parcă

întipărirea resemnată a unei răstigniri.

Doamna Deleanu îl veghea, aşezată pe un scăunel alături de laviţă, cu coatele sprijinite pe genunchi şi fruntea cufundată în palme.

Veghea şi Oţeleanca. Neîndrăznind să stea jos, subt acelaşi acoperămînt cu doamna Deleanu, şi fiind ostenită de lunga şedere în picioare, îngenunchease în

faţa icoanelor.

Doctorul, întins pe prispă, la aer curat, cetea un roman franţuzesc, făcînd reflecţii specific româneşti.

...Pe cînd era de-o samă cu Olguţa, doamna Deleanu căpătase de la moş

Gheorghe un dar nepieritor, ca trandafirii Iericonului: zîmbetul copilăriei. Fără

de moş Gheorghe nu l-ar fi cunoscut. Nu doar că n-o iubeau părinţii! Dar mama doamnei Deleanu, greu zdruncinată de la naştere, trăise mai mult prin străinătate. Venirile ei acasă ― din ce în ce mai rare ― nu aduceau decît o faţă mai istovită, un zîmbet mai chinuit şi o poruncă de linişte sfătuită de doctori şi rostită

de Fiţa Elencu în faţa mormanelor de jucării proaspăt aduse. Conu Costache Dumşa, prins de viaţa politică, dezmierda distrat, uneori numai ― ş-atunci c-un oftat de mîhnire ― capul fetiţei timide cu care avea să i se stingă numele. În schimb, străjeri neclintiţi ai copilăriei ei în căminul părintesc, fuseseră ochii Fiţei Elencu, verzi, ca un mucegai nimicitor al oricărei frăgezimi. Mai tîrziu, dascăli şi guvernante, tot subt diriguirea Fiţei Elencu, o învăţară să fie bătrînă la minte, deşteaptă, posomorîtă şi savantă şi în alte limbi decît cea românească.

Moş Gheorghe-i ţinuse loc de mamă şi bunic. El alungase tot atîtea lacrimi pe cît deşteptase zîmbete şi-nviorări pe chipul palid al feţei istovite de învăţătură şi singurătate.

Şi ea fusese odată "duduiţa moşului". Acum era Olguţa... Şi moşul copilăriei lor se ducea...

Degetele doamnei Deleanu mîngîiară uşor părul alb al moşneagului.

Alte amintiri, de mai tîrziu, înlocuiră pe-ale copilăriei; şi acestea tot de moş

Gheorghe legate şi de căsuţa lui.

...Fiţa Elencu prinsese la Iaşi ― era mult de-atunci ― o scrisoare de dragoste de la tînărul Iorgu Deleanu, profesorul de filozofie al nepoatei sale.

― Ce-i asta, Alice? întrebase ea cu scrisoarea în mînă şi un zîmbet oţeţit în ochi.

Inima nepoatei simţise greutatea întregei planete.

― Ia să vedem noi ce-a scris domnul profesor, începuse Fiţa Elencu aşezîndu-se într-un fotoliu... "Draga mea Alice" Bre, bre!... Vra să zică, scumpa mea nepoată, un slugoi, un Deleanu oarecare, are cutezanţa să te tutuiască pe tine, odraslă de neam boieresc! Frumos! Tare frumos! Ştii tu, fetiţo, pentru ce-s făcute bicele?... Nu ştii. Ei, să te-nveţe mătuşă-ta, că-i mai bătrînă. Bicele, dragă

nepoată, sînt făcute pentru tălpile groase, ca să le facă mai subţiri... şi mai simţitoare. Şi cum mai spune? "Dragă!" Un adiectiv foarte necuviincios!... Şi ce mai spune? "Mea!" Cum se poate! Nu-ţi pare ţie, scumpa mea nepoată, că acest posesiv nesăbuit porneşte dintr-o minte cu totul smintită? Că altfel nu-i cu putinţă să îndrăznească un fecior de robi să fure un cuvînt aşa de boieresc!...

Mata, fetiţo, încheiase Fiţa păturind scrisoarea ca pe un document de mare preţ, ai să mergi cu mine la ţară, şi acolo am să-ţi spun eu "draga mea Alice" pînă ce ti-i sătura de dragoste, ca să nu mai simţi nevoia să ţi-o spună slugile.

Fiţa se ţinuse de cuvînt aşa de vertiginos, încît tînărul Iorgu Deleanu găsise numai o uşă închisă în casa unde preda lecţii de filozofie. Pe cînd nepoata Fiţei învăţa la Medeleni să-şi stăpînească lacrimile subt atenta priveghere a ochilor

verzi, tînărul Iorgu Deleanu le lăsă să curgă în voie, la Iaşi, căpătînd bile din ce în ce mai roşii la examenele de drept.

Într-o bună zi, vine la curte mama Anica, nevasta lui moş Gheorghe.

― Sărut mîna, duduie, oftase ea ca să-şi ascundă zîmbetul, o căzut la pat moşneagul.

Fără să mai aştepte încuviinţarea Fiţei, "duduiţa moşului" pornise într-un suflet. Moş Gheorghe o întîmpinase ― mohorît de vesel ce era ― în tindă.

În loc de boală ― tînărul Iorgu Deleanu.

Moş Gheorghe ştia bine cine-i şi ce poate Fiţa Elencu. Totuşi nu pregetase.

O după amiază întreagă, Moş Gheorghe şi mama Anica pîndiseră pe geam pentru fericirea de la spatele lor. O noapte întreagă dormiseră pe prispă, fiindcă

în odăiţa lor dormea somn fericit, somn tineresc "dragul duduiţei".

...Cresc uneori în faţa caselor copilăriei masivi şi blînzi stejari, al căror zvon de frunze, al căror cor de cuiburi, cu zilele şi anii tot mai scump îţi este, fiindcă în frunză şi în cuiburi trăiesc şi cîntă amintiri şi fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste. Şi dacă se întîmplă ca securea să-i abată, căderea lor e-o prăbuşire de trecut, şi golul lipsei lor vaier de jale.

În tăcerea odăiţei nu s-auzea decît suflarea hurducată şi şuierătoare a lui moş Gheorghe. Cu hîrşcăit de ferestrău, moartea dobora un blînd stejar.

Doamna Deleanu plîngea.

Oţăleanca se închina la icoane.

Cînd povestea sau cînd pleda, domnul Deleanu era stăpînit de un zbucium meridional care-l făcea să nu-şi găsească astîmpăr. Odată, la Curtea cu juri, înfierbîntat de oratorie şi de întreruperi, părăsise, încetul cu încetul, banca apărării; şi începuse să înainteze... Ajunsese în mijlocul sălii, între acuzat şi juraţi.

Fără să-şi dea seama, valsa mereu, înaintînd spre masa Curţii, pînă cînd preşedintele sunase clopoţelul:

― Domnule avocat, îmi permiteţi să chem aprodul să mute masa Curţii... ca să aveţi loc!

― Mă iertaţi, domnule preşedinte, replicase domnul Deleanu, oprindu-se.

Adevărul te poartă înainte, ca un asalt spre dreptate. Mulţumesc onoratei curţi că m-a trimes la timp îndărăt.

De astă dată, subiectul povestirei era în cel mai desăvîrşit acord cu temperamentul povestitorului. Isprăvile celor "trei muşchetari" nu erau numai povestite, ci şi redate prin gest şi atitudine. Spada neînvinsă a lui "d'Artagnan", redusă la proporţiile pitice ale coupe-papier-ului de pe birou, doborîse atîţia guarzi de-ai cardinalului Richelieu, încît domnul Deleanu, cînd înainta, de bună

credinţă, dădea la o parte cu piciorul imaginare cadavre. Coupe-papier- ul nu mai avea pic de praf: după fiecare duel, domnul Deleanu îl ştergea de sînge.

Abat-jour- ul lămpii, răsturnat pe covor, arăta că slujise de fetru ceremonioaselor saluturi schimbate între bravii Athos, Porthos, Aramis şi al patrulea muşchetar al treimei: gasconul d'Artagnan.

Ceaşca de cafea neagră era mînjită pe dinăuntru de drojdie, fiindcă ― deşi golită de pe la mijlocul povestirei ― domnul Deleanu o răsturna pe gît, muşchetăreşte, sorbind din ea închipuirea acelor savuroase vinuri care

răscumpărau ― în scurtele popasuri ― truda şi încercările celor patru bravi.

Monica şi Olguţa aveau mişcări de rîndunele, urmărind zigzagurile povestitorului prin larga încăpere.

― ...Porthos îi vede, da ce-i pasă lui de patru-cinci-şase guarzi de-ai şnapanului de cardinal! C-un brînci numai, răstoarnă cal cu călăreţ cu tot...

Un scaun căzu trosnind.

― ...înşfacă pe călăreţ...