O pauză lungă.

― Lasă, Alice. Ceteşte fiecare după masă.

Dacă n-ar fi fost doctorul la dejun, omleta s-ar fi întors aşa cum venise, fără

ca bucătăreasa să se mire.

― Mamă, eu mă duc la moş Gheorghe să-i duc fotografia, anunţă Olguţa urmărind cu o privire cruntă pe doctorul care intra în salon.

― Lasă, mai tîrziu, Olguţa. Moş Gheorghe-i dus la pădure. Mergi cu tata cînd s-o întoarce.

― Mergi şi tu, papa?

― Nu ţi-am promis? Îi facem noi doi o vizită!

― Şi ne dăm în scrînciob?

― Vai!

― Şi pe client îl lăsăm acasă, nu?

― Nici vorbă!

― Bravo, papa! respiră Olguţa. Nu pot să-l sufăr. Ai văzut cum mănîncă?

Doamna Deleanu întinse Olguţei scrisoarea lui Dănuţ.

― Ceteşte-o cu Monica. E vorba de nişte gavanoase! cercă ea să zîmbească.

Auzind cuvîntul gavanoase, rostit de doamna Deleanu, Olguţa tresări.

Luînd-o pe Monica de mînă, se grăbi spre odaia ei, în care nu se făcuse încă foc fiindcă Olguţa pretindea că-i prea cald.

Doamna Deleanu începu să plîngă.

― Biata Olguţa! dădu din cap domnul Deleanu.

Olguţa cetea cu glas tare scrisoarea lui Dănuţ; lîngă ea, Monica urmărea cu privirea şirurile neregulate pe care ar fi vrut să le alinte şi să le sărute.

"...Băieţii de aici mă rîd fiindcă vorbesc moldoveneşte. Chiar m-au poreclit

«Şoldoveanu» şi «domnul Măi». Mie nu-mi pasă. Numai mi-i ciudă că spun minciuni!

Spune şi tu, mamă dragă, dacă-i adevărat că eu spun: «şi mai faşi» în loc să spun

«ce mai faci?»"...

― Nu-s eu acolo, că v-aş arăta eu şi mai fac! se stropşi Olguţa la nevăzuţii munteni, prigonitori ai lui Dănuţ.

― Da nu-i adevărat, Olguţa. Dănuţ nu spune-aşa! sări şi Monica, aprinsă de mînie.

― Sigur dă nu spune! Da-s proşti muntenii! Ştii, ei îs cam surzi! explică

Olguţa compătimitoare. Cînd vorbeşti cu un muntean trebuie să ţipi, altfel nu

te-nţelege. N-ai auzit? Ei nu spun măi ca noi. Ei ţipă: băăă!

..."Da nici eu nu m-am lăsat", urmă Dănuţ îndărătnic.

― Bravo ţie! aprobă Olguţa pe neştiute.

Monica primi omagiul.

..."Ieri, cînd intram în clasă, un băiat spunea arătînd pe nişte băieţidin altă

clasă: «Mă, ei are liber, al dracului!" Atunci eu am sărit şi i-am spus că nu ştie să

vorbească româneşte, fiindcă în româneşte subiectul se acordă cu predicatul,ş-atunci trebuia să spuie: ei au liber». Toţi băieţii rîdeau şi spuneau că el are dreptate, fiindcă eu sînt şoldovean căpăţînos. Eu n-am spus nimica"...

― Foarte rău! dezaprobă Olguţa.

― Ce era să facă săracu Dănuţ? îl apără Monica.

― Să-i insulte şi să-i bată.

"... da în ora de română, l-am întrebat pe domnul Ilie Popescu cum se spune. El mi-a dat dreptate. Da eu nu mai pricep nimic! Chiar el spune tot aşa: «Ei are»!

Spune tu, mamă dragă, şi-a bătut joc de mine sau nici el nu ştie româneşte?"

― Ilie Popescu, eşti un prost! Se cunoaşte şi după nume că-i prost; nu-i aşa, Monica?

― De ce, Olguţa? El i-a dat dreptate lui Dănuţ.

― Nu trebuie să ţii cu proştii, Monica. Ei n-are dreptate niciodată .

"De cînd m-am tuns mi-i foarte frig. Şi nu ştiu de ce, da mi-i ruşine cu capul gol!

Ce-ar mai rîde Olguţa să mă vadă aşa!"

― Săracu Buftea! zîmbi Olguţa, privind fotografia din mînile Monicăi. Parcă-i dat cu var pe cap!

Olguţa reîncepu lectura. Monica nu-şi mai lua ochii de pe fotografie. Asculta şi privea. Dănuţ, în uniformă cu pantaloni lungi avea o poziţie foarte fotografică: un picior înainte, ca la comanda militărească "pe loc 'paus!"; o mînă voivodal înfiptă în şold, cealaltă, purtătoarea chipiului, atîrnînd ţapănă de-a lungul coapsei; capul strîmbat în sus. Surîdea serafic mînei nevăzute a fotografului.

Roşi, obrajii Monicăi îşi însuşiră zîmbetul.

Scrisoarea se isprăvea cu următorul post-scriptum: "...Şi eu am mîncat dulceaţă din gavanoasele de la Olguţa. Bună mai era, mamă dragă! Numai la noi acasă se face aşa bună dulceaţă!"

― Bravo, Dănuţ! Aşa aş fi scris şi eu.