― Tu eşti căluţ şi eu te mîn: da?
― Da.
― Hii, căluţ! răsună puternică şi ascuţită vocea lui Dănuţ.
Tot nu se isprăvise vacanţa!
Trezit din somn, Ali ţîşni săgeată. Cu cozile de aur în mîni, Dănuţ fugea subt foile de aur. Şi-n
faţa lui fugea Monica, zveltă, cu faţa plînsă şi bitoare. Şi pretutindeni printre ei, Toamna.
Nori lungi şi subţiri se aşternuseră din înaltul cerului siniliu pînă în zarea apusului, ca nenumărate trepte de marmură ale palatelor din basme.
În gloria luminilor ― ca-n ţara unor torţi înălţate de braţele curtenilor ― un punct negru tresări şi pieri. O rîndunică poate. Şi soarele apuse dincolo de lume, ducînd cu el condurul delicat pierdut de vară pe cea din urmă treaptă a palatului ceresc, şi melancolia prinţilor îndrăgostiţi de o cenuşăreasă.
Monica tresări prin somn, îngăimînd cuvinte nedesluşite.
Dormea pe-o coastă, dezvelită, cu picioarele îndoite de la genunchi, c-un pumn adus lîngă frunte, celălalt repezit de-a lungul coapsei, albă în goliciunea copilărească şi cea lunară, ca statueta fugii răsturnată.
― Hii, căluţ!
...Aleargă prin livadă, fără să-l poată vedea pe cel care-o mînă de la spate trăgînd-o de cozi...
Se smunci atît de tare, încît visul, ca un lung păr despletit, îl flutura pe dinaintea ochilor... Se acoperi cu pledul pe picioare, ridicîndu-se.
― Hii, căluţ! murmură ceresc glasul din vis.
Un zîmbet fericit îi răsturnă capul pe spate... Şi ce cuminte era Dănuţ! Ce surîs blînd avea!... Şi ce ochi dulci, verzui şi aurii! Şi buclele lui cu miros de castane coapte! Şi ce repede-i trecea supărarea!...
― Hii, căluţ!
Rîzînd cu ochii închişi, Monica-şi răsturnă capul pe pernă aşteptînd somnul... şi visul care avea să unească din nou cozile ei cu mînile lui Dănuţ.
Cu foşnetele toamnei şi ţîrîitul greierilor, balul alb al lunii ondula pe la fereşti.
Prin întuneric, domnul Deleanu răsuci o ţigară şi o aprinse aplecîndu-se pe marginea patului.
― Nici tu nu dormi?
― Fumez, Alice.
― Cîte ceasuri?
Flacăra unui chibrit clipi, răscolind umbrele.
― Cam tîrziu... Unu.
Doamna Deleanu se coborî din pat, îşi aruncă pe umeri chimonoul... Intră în vîrfuri în odaia lui Dănuţ, apăsînd şi ridicînd clampa, mut. Dănuţ dormea cu buzele întredeschise. Se dezvelise. Cămeşa albă se îngrămădise înfoiată
deasupra genunchilor, descoperind picioarele lungi cu genunchii zgîriaţi, pulpele lin rotunjite, gleznele subţiri.
În palma desfăcută îi juca o lumină de lună. Lumini de lună îi tremurau prin păr şi pe obraji.
Ca un copil de casă adormit la picioarele unei albe castelane al cărei evantai de pene albe îi lumina somnul.
Doamna Deleanu îl înveli, îi alintă cu vîrful degetelor buclele rotunde şi ieşi
încet.
― Ce face?
― Doarme.
― Bine-i să fii copil! dădu din cap domnul Deleanu turtindu-şi ţigara în scrumelniţă.
― Bieţii copii! îngînă pentru ea mama lui Dănuţ.
Cu mişcări nesigure şi albe cădeau petalele unui trandafir de pe măsuţa de noapte: cum se dezvelesc copiii mici prin somn, cînd visează...
II
ROBINSON CRUSOE
Ploua...
Cea din urmă căruţă a şatrei de ţigani se oprise în drum, ceva mai încolo de poarta ogrăzii boiereşti. Caii firavi muriseră parcă în picioare, cu capetele grele, şi mîţa unghiulară, legată cu o frînghiuţă îndărătul căruţei, mieuna slab.
Subt coviltirul de culoarea norilor zdrenţele galbene şi roşii ale ţigăncilor şi sclipirea focoasă a salbelor abia se desluşeau prin întunericul înceţoşat de fumul lulelelor, înstelat cînd şi cînd de luceferi rubinii.
