Cu prosopul şi sticla în mînă, Anica o luă la goană pe scări. Monica intră în salon cu fruntea încreţită şi ochii grei.

La tante Julie,

La tante Sophie,

La tante Melanie

Et l'oncle Leon...

Doamna Deleanu ieşi cu doctorul în tindă.

― ...?

― Dă, doamnă... azi... mîne: e o chestie de ore.

― Să-l transportăm la Iaşi, la spital...

― Păcat de cheltuială! Nu rezistă.

― ...Anica, du-l pe domnul doctor la curte... Domnule doctor, vorbi doamna Deleanu trecîndu-şi mîna peste frunte, fetiţa mea îl iubeşte pe moş Gheorghe...

Aş vrea să nu ştie... O lăsăm să creadă că eşti un client al bărbatului meu, venit pentru afaceri.

― Voyons! N-aveţi nici o închietudine, zîmbi doctorul ridicînd mîna. În cinci minute sîntem cei mai buni amici. J'en fais mon afjaire (1).

1 Ia te uită!... Mă descurc eu (fr.).

Văzîndu-l pe doctor, ţăranii aşezaţi pe prispă se ridicară în picioare, salutîndu-l adînc.

― Scapă, domnule doftor? întrebă unul.

― Ceva moştenire? glumi doctorul ascuţindu-şi privirea. N-aveţi nici o grijă.

Mult nu mai are.

Urmat de Anica, doctorul trecu înainte; trăsura-l aştepta la poartă cu Ion pe capră.

― Spurcăciune! scuipă printre dinţi Oţăleanca, urmîndu-l c-o privire duşmănoasă pornită din ochii uzi de lacrimi curate.

Moş Gheorghe cercă să închege un zîmbet mucalit cu colţul buzei şi coada ochiului; zîmbetul răsări trist pe faţa topită în jurul ochilor amari de suferinţă.

Doamna Deleanu se aşeză pe marginea laviţei, binişor.

― Vrei ceva, moş Gheorghe?

― Duduie, şopti el rar, frămîntîndu-şi degetele subţiate, di ci m-o mai împuns?

― Fiindcă aşa trebuie, moş Gheorghe. Asta-ţi dă sănătate.

― Sărut mîna... da eu aş zice să vie părintele. Ochii lui moş Gheorghe stăruiră umili subt privirea doamnei Deleanu care, încet, întoarse capul.

― Bine, moş Gheorghe, are să vină şi părintele... dacă vrei.

Un oftat greu curmă tăcerea.

― Te doare, moş Gheorghe?

― ...

Ochii moşneagului, îndreptaţi spre ferestrele luminoase, se umplură de lacrimi.

― ...Am să ţi-o aduc mai încolo, moş Gheorghe.Odăiţa în care Olguţa descoperea fructele din livada Oţălencei, după aromă, de cum intra pe uşă, mirosea acum a iod, a eter şi a spirt ars.

― Bună ţuică, domnule Deleanu.

― Bătrînă.

― Bună şi bătrîneaţa la ceva! clipi doctorul. Şi întorcîndu-se către Olguţa: A la vôtre, mademoiselle!

Olguţa îl privi cu ochi de miop şi-şi vîrî din nou nasul în carte, obraz în obraz cu Monica.

― Monica, ai băgat de seamă? Clientul se rade pe frunte! şopti ea, prefăcîndu-se că ceteşte.

Profira ieşi cu tablaua, aruncînd doctorului o privire scîrbită: mîncase toate aperitivele.

― Şi cu ce se delectează, mă rog, domnişoarele? Dacă nu-s indiscret? le întrebă doctorul aşezîndu-se pe divan alături de ele.

― Les malheurs de Sophie(1), recită repede Monica, titlul cărţii, strîngîndu-se în Olguţa.

― Les malheurs? A! Nu! Cu-aşa cetitoare trebuie să schimbăm titlul. Eu propun: Les bonheurs de Sophie(2).

Spiritual, aspiră aer pe nas. Olguţa se încruntă.

― Şi vra să zică, Sofia dumneavoastră e nenorocită? Ia puneţi-mă şi pe mine la curent cu nenorocirile ei.

― Cum nu, se oferi Olguţa, privindu-l drept în ochi.

― Vous avez la parole. (3)

― Sofia noastră, începu Olguţa descoperindu-şi fruntea, combativ, era o fetiţă ca şi noi...

― Frumoasă, cuminte şi amatoare de poveşti, îi luă doctorul vorba din gură.

― Şi binecrescută, adăugă scurt Olguţa.

― Bucuria părinţilor, încheie doctorul.

― De unde ştii mata?