O lacrimă de-ar fi lucit în soare căzînd din ochii lui Dănuţ, Monica ar fi cutezat să iasă din ascunzătoare. Dar numai frunzele cădeau din crengile de nuc.
Sufletul lui Dănuţ se îndepărtase atît de mult de trupul lui Dănuţ, că
murmurul buzelor lui era al unui copil care abia ştia să vorbească, şi numai zîmbetul era poate al lui Dănuţ dacă nu al soarelui de pe obraz.
Unu Ilă
Duduilă
Eşti caş
Toporaş
Pe la moara Murgului
Trece fata turcului
C-un cojoc
De motoc
C-o pestelcă
Strecătoare
Una mara
Două para
Triaria
Compania...
Fără înţeles, versurile căpătau odinioară farmecul naiv al buzelor care mai degrabă ştiau să rîdă decît să vorbească. Pe-atunci, Dănuţ avea vreo trei ani.
Purta rochiţă ca şi Olguţa, şi cînd îi era somn anunţa: "Vau naniţi". Şi o bucovineancă, dădaca lui, poate în dorul satului de peste graniţă, îl învăţase încetul cu încetul versurile copilăriei ei. Dănuţ le recita din braţele doamnei Deleanu şi, după ce isprăvea, căpăta bomboane şi sărutări. Cînd se culca, le recita în şoaptă, pentru el, pînă ce-adormea.
Unu Ili
Duduili...
― Nani, Dănuţ! răsuna ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul slab luminat de lampa cu abat-jour verde. Şi Dănuţ şoptea mai încet: Eşti cas
Topoas...
― Sst!
Pe la moaa Mugului
Tece fata tucului...
― ... ? Ţţ-ţţ!
Şi Dănuţ zîmbea fiindcă numai gîndul lui mai auzrea că fata turcului avea: Un cozoc.
Di motoc...
Şi adormea zîmbind.
...Cădeau frunzele nucului cîte una şi mai multe laolaltă pe masa de stejar.
Şi pomii astă primăvară erau înfloriţi, şi-acum nu mai aveau flori, şi cădeau frunze galbene din ei, foşnind uscat. Poate de asta versurile cantilenei care lăsa zîmbetul somnului pe buzele lui Dănuţ ― pe cînd avea trei ani ― acum fără de înţeles, şi-atît de trist i se desprindeau de pe buze, rupte din trecut: Unu Ilă
Duduilă
Eşti caş
Toporaş...
Se ridică-n livadă ― pe măsură ce se lungeau umbrele ― răcoarea umedă.
Monica îşi acoperise pieptul cu mînile: tremura.
Şi Dănuţ era îmbrăcat subţire! Dacă răcea? Se ridică în picioare, frecîndu-şi genunchii îndureraţi, începu să se îndepărteze de-a-ndaratelea, ascunzîndu-se pe după trunchiuri. Se opri, uitîndu-se: Dănuţ nu se mişca. O luă la fugă din răsputeri ca să aducă mai degrabă pelerina lui Dănuţ.
...Cînd eşti trist de tot, îţi vine să dormi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale... Da. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi... Dar cînd te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou!...
Dănuţ oftă.
