― Ai să te superi!

― N-am să am de ce! zîmbi Olguţa.

― Ei!

― Ei, ei! încearcă.

Dănuţ îşi pregăti mîna pentru o palmă sinceră, ţintind obrajii Olguţei. Cînd braţul lui Dănuţ porni, piciorul Olguţei îi pusese piedica. Dănuţ căzu în mîni, pălmuind pămîntul.

― Asta-i porcărie!

Rîzînd, Olguţa se plecă să-l ridice, cu braţele desfăcute.

― Dă-mi pace!

Îndepărtîndu-se cîţiva paşi, Dănuţ luă o piatră cu degetele tremurătoare de mînie ― o aruncă în Olguţa şi fugi în goana mare spre scări.

― Nu m-ai lovit! ţipă Olguţa după el. Laşule . Buftea!

Dănuţ n-o mai auzea. Intrase în ietacul doamnei Deleanu.

Şchiopătînd, Olguţa porni spre casă. Piatra o lovise drept în fluierul piciorului.

Monica era culcată. Olguţa se dezbrăcă pe tăcute, fără să-şi privească

piciorul îndurerat. Înainte de-a stinge lumînarea se uită lung spre uşa lui Dănuţ.

― Monica, dacă eşti prietena mea ― sprîncenele Olguţei se îmbinară ― să nu mai vorbeşti cu Buftea ― explodară buzele ei ― niciodată! Auzi, Monica? Nu vreau eu să mai vorbeşti cu Buftea.

Lumînarea stinsă fumega înecăcios. Subt oghial, Olguţa îşi masa piciorul.

Monica se prefăcuse numai că doarme: genele-i tremuraseră. Să nu mai vorbească cu Dănuţ?... Ca niciodată, uitase să îşi spună rugăciunea, fiindcă în sufletul ei, scăldate-n aur, murmurau coruri de înviere:

"Monica îl iubeşte pe Dănuţ din toată inima".

Tăiatul unghiilor de către doamna Deleanu, şi mai ales al pieliţelor, fusese totdeauna o caznă umilitoare pentru Dănuţ; de data aceasta, binecuvîntată.

Uitase că s-a isprăvit vacanţa; că mîne dis-de-dimineaţă, cînd somnul e mai dulce va pleca de acasă pentru tare multă vreme; că va fi intern la Bucureşti; uitase. Totul era abstract: numai răzbunarea Olguţei era concretă fără să i se

arate, ca cineva care-ţi stă la spate şi se face nevăzut numai cînd întorci capul.

Nouă unghii deveniseră ovale şi roze. Polissoir-ul aluneca pe-a zecea. Dănuţ

ar fi vrut să aibă o sută. Pe măsură ce unghia se rumenea, Dănuţ vedea stingîndu-i-se steaua polară.

Dar doamna Deleanu zăbovea. Ea singură hotărîse ca Dănuţ să plece dimineaţa la Iaşi, împreună cu domnul Deleanu, şi de acolo, în seara aceleeaşi zile, spre Bucureşti.

― Are să-ţi pară rău, Alice. Mai ţine-l acasă o zi şi sară mi-l aduci la gară; nu-i păcat să-şi piardă o ultimă zi, petrecută acasă, pentru vizite?

― Nu. E datoria lui să-şi ia rămas bun de la rude. O zi mai mult sau mai puţin...

― Bine. Te-ai molipsit şi tu de la Grigore !

Acum îi părea rău. Da, dacă trenul de sară cu care Dănuţ avea să plece la Bucureşti nu s-ar fi oprit la gara Medelenilor, ar fi fost mai uşor parcă să-l îndemne să-şi îndeplinească datoriile, cu sacrificiul unei zile petrecute acasă.

Dar aşa!

― Dănuţ... dacă vrei, dacă ţii tu mult, nu mai pleci mîne dimineaţă. Stai cu mama toată ziua, şi sara mergem la gară să-l aşteptăm pe tata. Vrei Dănuţ?

― Nu. Plec cu tata, vorbi Dănuţ pe nerăsuflate.

― Ce? Nu v-aţi culcat? se miră domnul Deleanu intrînd în ietac. Ştiţi că-s unsprezece? Acuşi trebuie să ne sculăm. Hai la culcare.

Doamna Deleanu, cu degetul lui Dănuţ într-o mină şi polissoir- ul în cealaltă, ridică ochii, deschise buzele... şi le închise la loc: "Aşa-s bărbaţii!"

― Haidem, Dănuţ. Nouă nu ne e somn.

Papucii erau pe covoraşul din faţa patului; cămeşa de noapte pe pat. Dănuţ

îşi căutase papucii subt pat; cămeşa de noapte în dulap. Olguţa nu era nici subt pat, nici în dulap. Mai rămînea numai uşa dinspre odaia ei.

― Mamă, eu n-am avut niciodată cheia la mine începu Dănuţ cu ton plîngător.

― Ce cheie, Dănuţ?

― Cheia de la odaia mea.

― Da ce vrei să faci cu ea?

― Să-nchid uşa, mamă... De ce stă cheia la Olguţa? Eu îs mai mare.

― De ce nu mi-ai spus?

― Am uitat.

― Tare mai eşti copil, Dănuţ ! îl dezmierdă doamna Deleanu. Uite cheia, şopti ea închizînd uşa la loc.

I-o întinse rîzînd. Dănuţ încuie uşa, învîrtind cheia de două ori.

― Mamă, nu ne culcăm? respiră el, congediindu-şi paznicul inutil.

Întinzîndu-se în pat, Dănuţ simţi ceva tare alături de el, subt oghial. Sări din pat: i se păruse că mişcă. Aprinse lumînarea.

― Aa!

În locul şoarecelui de care se temuse, descoperi păpuşa îmbrăcată în rochie de mireasă.

― Aha! Îţi baţi joc de mine! ridică el pumnul spre uşa închisă. Lasă eă-ţi arăt eu! Rîzi tu, rîzi.