Domnul Deleanu nu-şi găsea locul pe scaun. Cunoştea tracul debuturilor oratorice şi, deşi glumă, debutul Olguţei îl emoţiona.
Olguţa îşi trecu palma peste frunte, umplîndu-se de fărâmături fiindcă avea în mînă un ciot de bişcot.
― Dragă Herr Direktor, vorbi ea fără şovăire, privindu-l, noi doi şi pînă azi am fost rude fiindcă tu eşti moşul meu. Şi nu-mi pare rău!
― Nici mie, Olguţa.
― Atunci avem noroc la rude amîndoi!
― Bravo, Olguţa! aplaudă domnul Deleanu.
― Mare noroc, Olguţa! Să ştii de la mine.
― Ştiu, Herr Direktor, de cînd am fost rudă cu Fiţa Elencu... Da de azi înainte sîntem mai rude.
― Chiar foarte rude! superlativă Herr Direktor comparativul Olguţei.
― Ba nu! Foarte rudă sînt numai cu tata, cu mama şi cu cineva...
― Cine-i misteriosul cineva?
― Ai să vezi, Herr Direktor.
― N-o întrerupe, Grigore, o apără domnul Deleanu.
― Lasă, papa, eu îi răspund... De azi înainte Herr Direktor, tu eşti tatăl fratelui meu. De asta sîntem noi mai rude: fiindcă doi e mai mare decît unu, şi fiindcă tu, de azi înainte, eşti de două ori rudă cu mine.
― Şi-ţi pare bine, Olguţa?
― Sigur că-mi pare bine!
― Atunci hai să ciocnim.
― Stai, că n-am sfîrşit!... Şi eu doresc, Herr Direktor, să aibă şi fratele meu noroc la rude cum avem şi noi doi.
― A bon entendeur, salut! exclamă Herr Direktor luînd-o în braţe.
― Bravo, Olguţa! Nota zece la discurs!
― Dragii mei, vocifera Herr Direktor, aşezînd-o pe Olguţa la locul ei, că am căpătat un băiat nu-i mare lucru! Dar văd că nu scapă omul de ce e scris să i se întîmple. M-a ferit Dumnezeu de nevastă, şi iacătă că-n schimb îmi trimete o soacră!... Să bem în cinstea celei mai minore soacre de pe globul terestru şi să
dorim ca toate celelalte să-i samene!
...Dănuţ mîncase mai multe bişcoturi muiate în şampanie, fără poftă. Auzea răsunînd cupele ciocnite, vorbele, glumele, rîsetele, fără să le asculte... Vra să
zică se întîmplase ceva bun. Toţi erau veseli fiindcă Dănuţ spusese da. Dănuţ ar fi putut să spună da sau nu... Şezuse pe un scaun din sofragerie, înalt, ciudat de înalt ― ca toate scaunele clipelor solemne ― şi toţi aşteptaseră să hotărască el...
Da. Cînd îi scosese dentistul, mai demult, o măsea, Dănuţ, cu măseaua în mînă, plînsese privind-o cu nedumerire şi duşmănie. Ş-atunci, ca şi acum, părinţii lui îl felicitaseră, rîzînd alături de scaunul caznei... Ciudat! Atunci o măsea, acuma un da ― din gura lui Dănuţ ieşite... Şi toţi erau veseli! Dac-ar fi spus nu? Toţi ar fi fost trişti... Săracu Dănuţ! Numai el era trist... şi parcă nu... Era odată un împărat care cu jumătate faţă rîdea şi cu jumătate plîngea...
Răsturnat pe scaun, domnul Deleanu respiră cotnarul din păhăruţ.
― Grigore, începu el zîmbind cu ironică melancolie, mult ai mai terfelit tu astăzi biata noastră Moldovă!...
― Scopul scuză mijloacele!
― Nu, nu! Criticele tale erau sincere, şi mai bine decît copiii nimeni nu ştie să
vadă paiul din ochii părinţilor... Dar eu, dragă Grigore, am băut şampanie, ş-acuma beau cotnarul acesta roznovenesc care are cincizeci şi nouă de ani: e tocmai din o mie opt sute patruzeci şi opt!... Şi închin, la rîndul meu, pentru această Moldovă în care s-a făcut cotnarul amar şi blînd, pentru această
Moldovă în care mai răsar suflete asemănătoare cotnarului, şi fiindcă-s amare, şi fiindcă-s blînde, şi fiindcă-s rare. Ş-atît doresc eu copilului meu: să fie din acele suflete, atunci cînd în pivniţele Moldovei cotnar nu va mai fi.
― Papa, cotnarul e mai bun decît tutunul?
― Vrei să guşti, Olguţa?
― Dacă spui tu!
― Ia să vedem.
Olguţa îşi muie buzele, sorbi cu încordată atenţie, şi ridică din umeri încreţindu-şi fruntea.
― Îi amar, papa! Mai bună-i şampania!
― Tu nu te pricepi, Olguţa! zîmbi domnul Deleanu. Asta-i pentru moşnegi ca noi!
― Papa, da spune-mi dacă-i mai bun decît tutunul!
― Hei! Cred bine! Şi-i mai rar!
