Aici-aici! Gata, moş Gheorghe!

― Sărut mîna, cuconiţă. De mult n-ai mai venit pe la moşu! întîmpină moş

Gheorghe pe doamna Deleanu care intră cu trei paltonaşe pe braţ.

― Lasă, că are cine să vie! Da unde-s? Moş Gheorghe aruncă o privire prin odăiţă...

― O fost ei trei iezi cucuieţi, da se vede că i-o mîncat lupul!

Amintindu-şi cum aflase lupul din poveste pe cei trei iezi ― şi mai cu seamă

pe unul dintre ei ― Dănuţ bufni în rîs. Alte rîsete aclamară şoaptele lămuritoare.

Dibuind cu mîna prin umbră, doamna Deleanu descoperi izvorul: trei capete înghesuite subt masa cu bucoavne. Între timp moş Gheorghe aprinse lampa. Pe zidul alb se perindară, albastre, umbrele a trei urşi ieşind din bîrlog de-a buşilea.

― De-acum nu mai ai nevoie să mături, moş Gheorghe! zîmbi doamna Deleanu arătîndu-i ciorapii copiilor.

― Daa! se minună moş Gheorghe. Tare-s gospodari copiii moşului. Au ei cui sămăna!

Alte hohote de rîs izbucniră.

― De ce rîdeţi? îi cercetă doamna Deleanu alergînd cu privirea de la unul la altul.

― Să-ţi fie de bine... naşule! izbuti Olguţa să îngîne printre gemete de rîs.

― Ce spui tu acolo?

Copiii se priviră între ei. Şi din ochii lor măriţi, rîsul din nou clocoti, abătîndu-i ca un uragan, care pe laviţă, care pe jos, cu ochii uzi de lacrimi şi mînile pe stomah.

― Ce-au păţit, moş Gheorghe?

― Copii, cuconiţă! îşi muşcă musteaţa moşneagul, abia stăpînindu-şi rîsul.

― Naşul, mamă, naşul!

― Ce-aveţi cu naşul? Ce-i cu naşul? se miră doamna Deleanu, pipăindu-şi nasul, involuntar.

Monica şi Dănuţ plîngeau de-a binelea. Olguţa se văita, legănîndu-se ca o bocitoare.

― Povestea cu lupul şi cu cei trei iezi, cuconiţă ! ridică din umeri moş

Gheorghe, zguduit de rîs.

― Cu lupul?

― Ţi-o spus-o el moşu şi matale, da erai mititică pe-atunci. Ei...

Tusa îi înecă vorba începută. Cu mînile pe piept, împleticindu-se puţin, moş

Gheorghe trecu în tindă tîrînd tusa după el. O clipă, rîsetele şi cu tusa răsunară

împreună, ca un ciudat zvon de jale. Apoi rîsetele se sfiiră şi conteniră brusc.

Intrase parcă ceva străin în căsuţa lui moş Gheorghe, dincolo de lumina lămpii, în tindă, prin umbra neagră. Şi toţi aşteptau cu strîngere de inimă sfîrşitul unei lupte, parcă. Pe obrajii copiilor, ultimele lacrimi ale rîsului se întristară, lunecînd de-a lungul altor obraji.

O suliţă neagră se desprinse din flacăra lămpii şi, dreaptă, se înălţă, veghind tăcerea şi aşteptarea.

După un timp, moş Gheorghe răsări din nou în lumină.

― Ei, copii, hai să plecăm. Spune-ţi bună-sara lui moş Gheorghe ― şi tu, Dănuţ, ia-ţi rămas-bun... şi mata, moş Gheorghe, ai să faci bine ş-ai să stai în casă şi mîne, şi poimîne... pînă cînd ţi-oi spune eu. Auzi, moş Gheorghe?

Dănuţ oftă încet: uitase că pleacă. Şi Monica uitase.

Moş Gheorghe desprinse o iconiţă îmbrăcată în argint ― cea mai scumpă din cîte avea ― o sărută şi o întinse lui Dănuţ.

― Să te aibă Dumnezeu în paza lui. Să creşti mare şi voinic... s-ajungi să faci fericirea stăpînilor mei...

Vorbea răguşit, privind în pămînt.

Fără să-şi dea bine seama, Dănuţ se aplecă şi sărută mîna care-i întindea iconiţa. Aplecîndu-se mai adînc decît Dănuţ, moş Gheorghe-i răscumpără

greşala, sărutînd mînuţa copilului stăpînilor săi.

...Într-un tîrziu, moş Gheorghe, aşezat pe marginea laviţei, înălţă capul, aruncînd o privire prin încăpere: mirosea a funingine. Lampa fila de mult. Sticla era neagră. Dînd din cap, moş Gheorghe stînse flacăra şi se aşeză din nou pe marginea laviţei. Pleca Dănuţ; curînd va pleca şi Olguţa... Apoi şi el...

― Mamă, de ce-s trei chei? întrebă Dănuţ intrînd în ietac după doamna Deleanu.

Trei cheiţe zăngăneau captive în inelul cheilor celor două cufere ale lui Dănuţ. Două groase şi cenuşii: una subţire, nichelată.

― Fiindcă ai două cufere şi un geamandan.

― Şi un geamandan! tresări Dănuţ.

Doamna Deleanu zîmbi.

― Care, mamă? întrebă el, arătînd cu nădejde şi neîncredere geamandanul de marochin albastru, aşezat pe dormeză.

― Sigur, Dănuţ. Ţi l-am dat ţie.

Subt ochii nedumeriţi ai doamnei Deleanu, Dănuţ o rupse la fugă afară, smuncind uşa... şi se întoarse, întovărăşit de Olguţa şi Monica, gesticulînd.

― Mamă, Olguţa nu mă crede! Uite: geamandanul care miroasă frumos. Dacă

ţi-am spus!

― Sigur că nu te cred! Mai întîi vreau să văd.

― Ai văzut?