Peste sate, şesuri, codri, dealuri şi oraşe cădea ursuzul potop al tristeţei, mucezind frunzele, sporind glodul, înteţind tusa, alungînd zîmbetele.

Dar bucătăria rumenă de flăcări, plină de copii, pisici, pui de găină şi poveşti plutea prin ploaie şi prin toamnă, ca o nouă arcă a lui Noe.

Şi umbra babei pe zidurile albe avea o amploare biblică.

III

PĂPUŞA MONICĂI

În odaia lui Dănuţ ardea focul încălzind lumina soarelui. Pe podele s-aliniau ghetele, pantofii, papucii şi galoşii. Patul, masa şi scaunele erau troienite de albiturile pregătite pentru cufărul din mijlocul odăii.

― De ce te-nghesui? mormăi Dănuţ, strîngîndu-se mai tare.

― Taci... Ţi-am mai spus odată să taci! îl ameninţă Olguţa, scuturîndu-l de umăr.

Şedeau îngrămădiţi în cufărul golit de rafturi, cu atitudini rigide de fachiri.

Cufărul era al lui Dănuţ; ideea, a Olguţei. Dănuţ blestema ideea, Olguţa dispreţuia cufărul. Numai că Olguţa îşi ducea ideile pînă la capăt.

― Nu mai pot. Eu ies afară, se răzvrăti Dănuţ.

― Ba ai să stai.

Dănuţ oftă acru.

― Măcar deschide puţin... să răsuflu.

Cu multă zgîrcenie, Olguţa crăpă capacul. Dănuţ îşi umplu plămînii de libertate, şi repede bătu din cap o mătanie berbecească, din pricina plafonului grăbit.

Presiunea psihologică sporea necontenit, ca într-un submarin naufragiat pe măsură ce se scufundă.

Din antret venea zvon de glasuri. Acolo, subt diriguirea doamnei Deleanu, Anica şi Profira umpleau celălalt cufăr: cel cu aşternutul.

Profira icnea îndesînd salteaua, ca Ion la frămîntatul cozonacilor. Treaba o făcea Anica; Profira trudea numai verbal.

Alături de cufăr, Monica, îmbrăcată cu rochiţă şi bluză de postav albastru, se uita în gol... Apucînd deodată, ca prin somn, mîna doamnei Deleanu, o strînse tare.

― Ce-i, Monica?

― Nu... Nimic, tante Alice! tresări ea.

Îşi încleştă pumnii. Ochii i se-năspriră de mînie împotriva ei. Vroise să şi-l

închipuie pe Dănuţ şi nu izbutise. Şi doar îl ştia mai bine decît se ştia pe ea! Şi doar acuma îl văzuse!... Atunci? După ce va pleca Dănuţ ― mai era o noapte numai ― să nu-l mai vadă deloc?

"Nu-i adevărat!"

Cum era Dănuţ?... Avea ochi verzui-aurii, bucle castanii, nasul în sus. Purta hăinuţe de catifea gris care-i veneau aşa de bine.

― Da unde-i Dănuţ?... Întrebă doamna Deleanu încuind lacata.

Monica îşi scutură cozile şi întoase capul spre uşă de teamă să nu vadă tante Alice că Dănuţ se juca de-a ascunselea în sufletul ei.

― Dănuţ! Olguţa! Unde sînteţi?

― ...

― Vezi, nu-s dincolo, Monica?

― Nu-s, tante Alice!

Monica se uită subt patul lui Dănuţ: doamna Deleanu scotoci prin dulap.

― Sărut mîna, coniţă.

― Ce-i, mamă Mario?

― Am venit să iau poruncă de la stăpînul meu, zîmbi ea, clipind, ce dulci să-i fac de rămas bun?

― Auzi, Dănuţ! îl ispiti doamna Deleanu ca pe un duh mîncăcios.

― Eu ies, Olguţa! explodă Dănuţ, îmbrîncind capacul.

Zburlit, congestionat, buimăcit de lumină, stăpînul bucătăresei şi-al Monicăi încălecă marginea cufărului.

― Aii! se schimonosi el, muşcîndu-şi limba.

― Ce-i, Dănuţ?

― M-a pişcat de picior!

― Să te-nveţi minte să priveşti unde calci! tună Olguţa, căutîndu-şi nou-născutul cucui pe frunte.

― Bată-i norocul să-i bată copii! chihoti bucătăreasa ajutînd Olguţei să iasă.

― Babo, să faci bezele.

― Lasă, Olguţa. Azi porunceşte Dănuţ.

― Nu vezi că tace, mamă dragă! Pînă ce se hotărăşte el, vine masa!

― Eu nu tac...; spun... să... facă...

― Ce să facă? Bezele. Uite: nu poţi spune nimic! îi porunci Olguţa, ţintindu-l cu ochi de hipnotizator.

― Spune, Dănuţ, îl încurajă doamna Deleanu: ce-ţi place ţie mai mult? O

cremă de vanilie? Clătite cu dulceaţă de căpşune? Nişte crafle?...