În mijlocul mesei, domnul Deleanu culcase cotnarul, făcîndu-i căpătîi dintr-un şervet. Sticla neagră cu dopul îmbrobodit în ceară, avea straiul de praf şi aţe de păianjen al anilor subterani.
― Anica, du-te în odaia fetiţelor şi pofteşte-le.
― Să ne aşezăm.
― Cum?
― Dănuţ lîngă mine, hotărî doamna Deleanu, luîndu-l de după gît.
― Vra să zică pe mine m-aţi dat afară! protestă Herr Direktor.
― Tu stai cu şampania. Noi, moldovenii, stăm cu Dănuţ şi cu cotnarul.
― Mă lepăd de Satana!
― Nu se leapădă ea de tine!
― Da Olguţa unde-i? întrebă doamna Deleanu pe Monica.
― Tante Alice, Olguţa... Olguţa a spus că doarme, şopti Monica, subţiind pe cît cu putinţă pe a spus.
― Nu se poate. Să vie şi Olguţa.
― O doare capul, tante Alice.
― Ia să mă duc eu să văd ce-i, se ridică domnul Deleanu simţind că nu-i lucru curat.
― Pot să intru?
― Olguţa.
Domnul Deleanu crăpă uşa, privi şi încetişor se îndreptă spre patul Olguţei.
― Dormi? o întrebă el, dezmierdîndu-i pletele.
― Nu, răspunse ea cu ochii închişi, cu pumnii închişi.
― Te doare capul?
― Nu.
― Atunci de ce nu vrei să bei şi tu un pahar de şampanie pentru Dănuţ?
― Nu vreau.
― Ia uită-te la tata.
De subt genele negre, privirile negre izbucniră. Olguţa ― ca şi cum deschiderea ochilor ar fi implicat imperios schimbarea poziţiei ― se ridică, aşezîndu-se pe pat. Privea fără să clipească.
― Ei! Văd că eşti supărată! Ia spune tatei: ce s-a întîmplat?
― Sînt supărată.
― De ce?
― Fiindcă am dreptate.
― Asta-i bucurie, Olguţa, nu supărare!
― Nu. Fiindcă eu am dreptate şi tu n-ai... şi eu vreau ca tu să ai dreptate totdeauna.
Domnul Deleanu abia îşi stăpîni un zîmbet; Olguţa gesticula cu degetul: asta însemna că supărarea-i pe sfîrşite.
― Ia explică-mi cum vine asta.
― Papa, începu Olguţa vehement, cine-s eu?
― Tuu? Fata mea.
― Şi mai cine sînt eu?
― Fata mamei.
― Şi mai cine, papa?
― ...Şi prietena lui moş Gheorghe.
― Ei, papa! Tu mă faci să rîd, şi eu vreau să fiu serioasă! Spune, papa.
