sînt ai lui Dănuţ, fiindcă el i-a adus la Dumnezeu în turbinca lui. Ş-atunci Dănuţ

va fi stăpîn în afară aşa cum e acuma stăpîn înăuntru...

Dacă Olguţa nu vrea să-l asculte!

― Unde-s cartuşele? întrebă iute Olguţa, desprinzînd puşca din cui.

― Ce vrei să faci?

― Lasă! Dă-mi-o repede!

Mergînd în vîrful picioarelor pînă la fereastră, o deschise binişor. Fumegarea toamnei aburi odaia... Pipăită de ploaie, o cioară se legăna în cumpănă pe o crenguţă şi pe ţelul puştii.

― Las-o, săraca!

Olguţa îşi strîmbă gîtul îndărăt, fără să clintească puşca, măsură din ochi pe Dănuţ ― cu privirea jucătorilor de cărţi pentru cei care dau sfaturi de la spate, în plin joc ― întoarse capul la loc, rectifică ochirea şi trase. Cioara căzu. Şi toate ciorile livezii izbucniră, carbonizînd livada şi cerul cu o explozie de negru sonor.

Olguţa încărcă puşca din nou.

― De ce ţi-i milă de ciori? Am împuşcat-o în cap: vroiam să văd dacă trăieşte fără cap... ca tine!

― Nu mi-i milă! minţi Dănuţ roşindu-se. Am crezut că vrei să împuşti o vrabie.

― Ai văzut ce lovitură?

― Da.

― Uite-o! tresări Olguţa săltînd puşca.

Înadins parcă, uşa se deschise o dată cu pocnetul puştii. Cioara căzu departe. Doamna Deleanu se feri îndărăt, scăpînd din mînă pijamaua lui Dănuţ.

― Olguţa! Asta ce mai este?

― Împuşc ciori.

― Să ştii c-am să dau odată puşca asta!

― Mamă dragă, nu-i a mea; e-a lui!

― Ţi-o dau ţie! zîmbi Dănuţ.

― Dă-o mamei; mie-mi dă Herr Direktor una de vînătoare.

― Închide fereastra şi du-te-n odaia ta. Şi tu dezbracă-te, Dănuţ, să-ţi încerc pijamaua.

― Ia s-o văd şi eu, se rugă Olguţa închizînd fereastra.

― Lasă-mă, Olguţa! Nu ştii ce să mai faci ca să mă superi! Asta mai lipsea: vînătoare în casă.

― Dacă plouă! Tu coşi, mamă dragă ― frumoasă pijama! ― eu ce să fac? Trag şi eu cu puşca.

― De ce nu studiezi la pian?

― Asta nu! Ce-s eu, lăutar? Clienta sforăie şi eu să-i cînt!?

Speculîndu-şi indignarea, Olguţa trecu pragul închizînd uşa. Totodată

salvase şi puşca de sechestru, din care pricină zîmbi enigmatic.

Monica tocmai intrase în odaie, cu teancul de batiste lirice; însuşindu-şi-l, zîmbetul Olguţei o nelinişti, îi ocoli privirea, ascunzînd batistele la spate.

― Ţi-am adus zece roşcove, o vesti Olguţa.

Monica se roşi şi mai tare.

― De ce eşti tu aşa bună cu mine? vorbi ea privind papucii Olguţei.

― De ce spui că-s bună cu tine! izbucni Olguţa mînioasă.

― Fiindcă eşti prea bună... şi eu nu merit.

― Nu-i adevărat! Nu-ti dau voie să vorbeşti aşa! Tu eşti prietena mea. De ce mă superi?

Uşa zvîcni în lături făcînd loc doamnei Deleanu.

― Ce s-a întîmplat?

― Nimic!

― Atunci de ce ţipi?

― Ţip? La cine să ţip? Vorbesc tare... ca să mă încălzesc.

― Încălzeşte-te fără să te-aud!

Uşa se închise la loc. Monica se aşeză pe pat alături de batiste.

Olguţa ascunse puşca după sobă şi se apropie de Monica. Dînd cu ochii de batiste, o luă pe cea de deasupra, şi înainte ca Monica s-o poată opri, îşi suflă

nasul.

― Olguta! Ce faci?

― Nu vezi?

― Na-ţi-o pe-a mea.

― Asta nu-i bună?